„Luceafărul de dimineață” – viața la granița dintre miracol și realitate

Karl Ove Knausgård este un scriitor norvegian, care a debutat în anul 1998, primul său roman fiind distins cu Premiul pentru Literatură al Criticilor Norvegieni. Între anii 2009 și 2011, scriitorul s-a dedicat unei serii de romane autobiografice, Lupta mea, un fenomen literar în Norvegia. În anul 2020, publica Morgenstjernen, tradus în limba română de Justina Bandol la Editura Litera, în colecția Folio, în 2024, sub titlul Luceafărul de dimineață.

Realizând o analiză a romanului, este imperios necesar a lua în discuție, în primul rând, titlul romanului, care poate fi plasat atât în sfera realității, firescului, cât și în cea onirică, în perfectă simetrie cu felul în care sunt construite interior personajele cărții. Cert este că, pe tot parcursul volumului, luceafărul reprezintă și rămâne laitmotivul, dar și lumina care acaparează privirile, curiozitatea tuturor celor care își ridică privirea spre cer. Este imposibil de omis, este o apariție atipică, ceva nemaivăzut, care aduce cu sine o neliniște, începutul unui șir de lucruri și întâmplări bizare, situate la limita dintre firesc și supranatural, dintre dramatic și tragic. Mai mult, unul dintre personaje îi caută semnificația în Biblie, încercând să îi dezvăluie dedesubturile profetice, cele care anunță o metamorfoză ireversibilă.

Luceafărul de dimineață era numit în latină Lucifer, adică purtător de lumină. Aici, în Isaia, Lucifer era fiul zorilor, iar zorii nu puteau fi altceva decât Dumnezeu, creatorul tuturor lucrurilor. Lucifer a încercat să devină egalul lui, dar a fost alungat din cer în locuința morților, peste care se considera în mod tradițional că a ajuns apoi să domnească.

Explicația biblică, însă, nu este de-ajuns pentru niciunul dintre personajele romanului, dat fiind că toate se situează în vecinătatea scepticismului, credința nu le este absolută, ci este mai degrabă o nevoie intelectuală de a găsi un drum, cel pe care fiecare, pe rând, l-a rătăcit la un moment dat. Însăși Kathrine, pastor al Bisericii norvegiene, se confruntă cu marile întrebări legate de credință, realizând că se află într-un impas identitar și paradoxal, un pastor care se îndoiește de existența lui Dumnezeu sau a adevăratei credințe.

Romanul este structurat în două mari părți, care delimitează temporal cele două planuri ale întâmplărilor, Ziua Întâi și A doua zi, și din mai multe secvențe care poartă numele personajelor participante la acțiune, nouă personaje, cu toții adulți, care au în comun dramele propriilor vieți, trăirile intense și luceafărul, cel care le rămâne martor până la final. Deși, inițial, ar părea că fiecare își trăiește propria poveste, există un dialog al tuturor, într-un fel sau altul se cunosc, se știu, chiar dacă contactul lor nu este unul direct, ci, mai degrabă, mijlocit de anumite împrejurări, acțiuni, elemente pe care le au în comun. Din această perspectivă, cartea lui Karl Ove Knausgård are un caracter episodic, fragmentar, întâmplările fiind construite circular.

Temele tratate în roman sunt unele esențiale, teme grele, precum viața, moartea, familia, relațiile disfuncționale, acesta fiind un alt element comun al tuturor celor nouă personaje, au avut sau au parte de relații interumane atipice, care își lasă amprenta puternic asupra propriei lor existențe. Dintre toate, cea mai pregnantă este tema morții, abordată din perspectivă filosofică, teologică, literară și a imaginarului, fiind ceea ce îi frământă pe toți, în cele din urmă.

Dar nu era nevoie să te ocupi de regatul morților. Ai fi putut să discuți despre corp, despre violență, despre divinitate. Divinul ocupă și el un loc important în vechile epopei, nu? Și nu în ultimul rând la Dante […] Dar lumea și realitatea nu sunt același lucru: lumea e realitatea fizică în care trăim, în timp ce realitatea e, în plus, tot ceea ce știm, credem și simțim despre lume, ideea fiind că cele două straturi sunt practic imposibil de despărțit. Împărăția morților a făcut cândva parte din realitate. Dar n-a făcut niciodată parte din lume.

Marile întrebări îi locuiesc pe toți, indiferent de statutul lor, mai ales când se confruntă cu limitele realității, când planurile se confundă, asemenea zilei și nopții. Misticul joacă propriul său rol, colateral cercurilor Infernului lui Dante, moartea nu este un sfârșit lin, nu este decât un prag, ci condiționează existența și o frământă pe toată durata sa. Arne, profesor universitar, tată a trei copii și soț, trăiește drama unei căsnicii confuze, în care Tove, soția sa, artistă, traversează o perioadă psihotică, intrând într-un blocaj incompatibil vieții de familie. Repetând obsesiv aceleași structuri, plimbându-se în transă între afară și înăuntru, Tove nu mai este nici complet vie, dar nici ieșită din viață, ci la marginea agoniei. Este pierderea simțului realității o ieșire din existență, este un pas lateral de la liniaritatea vieții? Nevoia de ieșire din cotidian o stăpânește și pe Kathrine, om al Bisericii, cu o familie aparent perfectă și viață asemenea. Însă încep să o tulbure propriile stări, începe să trăiască mai mult interior decât în relațiile cu ceilalți. Vede moartea sub forme complexe, fantasmele de dincolo aievea vii, confundă sferele sau linia dintre realitate și irealitate e atât de fină încât ne este permis să o încălcăm din când în când? Identitatea oferită de statutul social, profesional poate fi zguduită odată cu trecerea timpului?

Într-un fel, viața mea era acum mai adevărată decât fusese atunci, căci realitatea în care se ancorase era practic absolută. Născusem doi copii și dragostea față de ei era poate singurul lucru pe care îl aveam în mod necondiționat, singurul pe care nu-l pusesem niciodată la îndoială sau sub semnul întrebării […] faptul că viața e practic absolută înseamnă nu doar că e mai adevărată, ci și că nu există căi de ieșire din ea. Nimic nu mai era deschis, așa cum fusese când aveam douăzeci și ceva de ani.

Claustrofobia propriei vieți este experimentată și de Solveig, asistentă medicală, mamă a unei tinere greu de înțeles și îngrijitor al propriei mame. În fiecare zi este martorul suferinței, bolii, neputinței, procesului degradării umane sub toate formele sale, accident, boală, îmbătrânire, martora incontestabilă a opririi inimii, a deformării liniarității unui drum prestabilit. În tumultul și iureșul zilelor sale, Solveig realizează lipsa timpului și pornirii de a se privi goală, de a conștientiza cine mai e, cine a devenit, micul răgaz al singurătății constructive. Conștientizează modificările, urmele propriului corp pe care, nu demult, îl disprețuia, împăcarea cu propriul eu venind cu timpul, cu experiența dobândită. Prin prisma meseriei sale, asistenta devine un canal al legăturii dintre viață și moarte, așa cum se întâmplă cu Ramsvik, pacientul care nici nu stă, dar nici nu pleacă, miracolul de pe masa de transplant.

M-am uitat lung la trupul neînsuflețit, care cu numai câteva secunde înainte fusese viu. Dintr-odată, mi-au venit în cap acordurile blânde de chitară de la începutul lui Blue Moon. Păreau că răsună de fapt în mintea mea, că sunt cântate acolo, nu că ar fi o amintire […] Dar ochii care se deschiseseră nu erau morți. Aveau viață în ei, văzusem clar. Era ca și cum s-ar fi uitat la lume dintr-un loc foarte, foarte îndepărtat.

Deși problematica morții este o constantă a preocupărilor personajelor, cel care scrie un eseu pentru a încerca să-și explice inexplicabilul este Egil, bărbat divorțat, singur, tatăl unui băiat de 10 ani cu care se află într-o relație complet disfuncțională și care se refugiază singur la limita mării cu pământul, în casa de vacanță unde trăiește experiențe cel puțin bizare. Eseul său, intitulat Despre morți și moarte, ocupă ultimele pagini ale romanului. A căuta sensul trecerii dincolo din Antichitate până în prezent, de la vechii greci și egipteni până în contemporanitate, de la ritual la dramă, de la conservare la putrefacție, de la corp la suflet, apelând și la studiile de istoria religiei ale lui Mircea Eliade. Un amestec de cultură și experiență, scrierea lui Egil oferă cărții o nuanță aparte, construind un șantier de cunoaștere și reflecție, în același timp.

Până la sfârșit, dincolo de marile drame și întrebări pe care le au în comun, dincolo de dialogul indirect și întâmplările prezentate din perspectivele tuturor, personajele construite de scriitorul norvegian sunt însoțite de muzică, pagini întregi ca un soundtrack neîntrerupt, de la Bach la Bowie, de la Elvis la Eurythmics, playlistul tragediilor sau liniștii, totul sub semnul luceafărului.

Romanul lui Karl Ove Knausgård este mai mult decât o narațiune, este o incitare la reflecție, o aruncare în abisul marilor întrebări, o îmbrățișare a propriilor frământări. Cele nouă personaje nu sunt altceva decât lumea în care trăim, dramele lor sunt dramele specific umane, dublate de pluralismul perspectivelor conturate de autor. Referințele culturale, provocarea de a nu fi întotdeauna de acord, toate acestea fac din Luceafărul de dimineață o carte demnă de marea literatură.

Luceafărul de dimineață de Karl Ove Knausgård