„Lectura a avut, în mod surprinzător, o influență majoră în viața mea. Cărțile m-au învăţat că există mai multe feluri de iubire, și asta m-a făcut să-mi prețuiesc mai mult propriile sentimente, așa cum nu am făcut-o niciodată.” Satoshi Yagisawa
Întoarcere în librăria Morisaki, romanul lui Satoshi Yagisawa, este, așa cum se poate deduce din titlu, continuarea unui periplu prin cartierul librăriilor, Jimbōchō. Locul acesta magic în care nimeni nu citește carte electronică se află în Tokyo, metropolă în plin avânt al tehnologiei. Al doilea roman din serie (dacă va exista, până la urmă, o serie) pare alcătuit din materialul excedentar al primei cărți, episoade pe care poți bănui că inițial le-a înlăturat editorul, pentru a le recupera din teama de a nu irosi pagini deja gândite, deja scrise.
Personajele sunt aceleași, nicio figură nouă nu apare în peisajul narativ, cu diferența că toți au cu trei ani mai mult. Până la urmă, în trei ani lumea se poate schimba sau nu fundamental – în acest caz, opțiunea este a autorului. Până și domnul Sabu și-a păstrat statutul de cel mai fidel client (nu cumpărător!) al anticariatului Morisaki. Mătușa Momoko citește în sufletele oamenilor, când nu poate menține ritmul de lectură al soțului și al nepoatei sale. Ceva nou ar fi de observat totuși – se amintește insistent, pe tonul cel mai firesc, de prețioasa pernuță denumită „gogoșica Jirō”, care-i mai alină lui Satoru durerea pricinuită de hemoroizi. Satoru este, așadar, mai trist decât îl știm din prima carte Morisaki, mai slab și mai capricios.
La fel ca în cazul filmelor în serie, și continuarea unei cărți pare, la o analiză de suprafață, lipsită de miză. Acțiunea se reia în buclă, sunt reamintite întâmplări mai vechi, se adaugă câteva elemente de atmosferă.
Pentru că pasiunea celor din cartierul Jimbōchō sunt cărțile, despre cărți discută mereu oamenii atunci când se întâlnesc în anticariat, la festivaluri stradale sau în cafenea. Spațiile în care trăiesc personajele sunt invadate de tipărituri de tot felul. Wada lucrează la o editură specializată în publicarea manualelor școlare. Takako se angajează la o agenție de grafică publicitară, ocupându-se de broșuri și de afișe. Satoru are în administrare anticariatul Morisaki. Din aceste ocupații se câștigă puțin, în ciuda existenței unei veritabile piețe de carte. Banii devin importanți doar când este vorba despre achiziționarea unor ediții rare. Fiecare rezolvă în manieră proprie problema maldărelor de cărți din casă:
„Bineînţeles, cărțile erau atât de înghesuite una lângă alta, că nu ar fi încăput niciun ac între ele. Atât de multe cărți avea, încât putea să deschidă un anticariat. Nu era de mirare, de vreme ce atunci când intră în casa unor prieteni primul lucru pe care îl face e să se uite la rafturile cu cărți. În timp ce ea pregătea un ceai negru, m-am uitat cu atenție la cărțile de pe rafturile uriașe. Jumătate din ele erau vechi romane japoneze, dar am găsit și autori străini ca Baudelaire și Rodenbach, precum și romane fantasy, precum Pământ și mare sau Stăpânul Inelelor. (Părea să nu aibă cartea pe care eu și Takano o căutam.)
– Ce multe cărți ai! Cred că ți-a fost foarte greu când te ai mutat, nu-i așa? am întrebat-o, privind rafturile ce ajungeau până în tavan.
– Mie-mi spui? a răspuns, ca și cum abia aştepta s-o întreb. Doar pentru cărți am avut nevoie de zece cutii. Încerc să mă abţin să mai cumpăr altele. Apropo, tu ce faci când vrei să te muţi sau faci curățenie?
– Eu nu am atât de multe cărți. Nu mă atașez de ele și le vând în teancuri.
– Ai dreptate, a spus Tomo cu glas stins. Şi eu ar trebui să vând mai multe. Țin mult la ele și mi-e greu să mă despart de ele.” (p. 152)
Tomo, prietena lui Takako, își serbează ziua de naștere într-un mod inedit. Cei doi invitați ai săi vor să-i aducă în dar cartea despre care fata lăsase de înțeles că o caută de multă vreme. Se dovedește însă că această carte nici nu există. Tomo aflase despre ea întâmplător, citind cândva, în adolescență, un roman. În loc să se bucure de momentul festiv, fiindcă nu poate face față unei discuții despre iubire, Tomo, retrasă într-un colț de încăpere, se adâncește în lectura unei cărți. Cei doi invitați ai ei îi urmează exemplul.
Fuga de realitate este nedreaptă, iar Tomo, într-un examen de conștiință, se hotărăște să-și înfrunte sentimentele și să vorbească despre temerile ei. Cartea încetează să mai fie un refugiu, devine indiciu al schimbărilor necesare.
Unchiul Satoru își regăsește, stând printre rafturile de cărți, echilibrul interior, după dispariția soției sale. În luna de doliu anticariatul fusese închis, fapt ce afectează o întreagă comunitate a pasionaților de cărți vechi. Când Satoru ridică obloanele, lumea lor revine la normal. Într-un fel sau altul, totul gravitează în jurul rafturilor de cărți.
Deși în lumea prăvăliei Morisaki întâmplările nu sunt ieșite din comun, personajele sunt previzibile și viața curge în ritmul ei normal, dinspre început spre final, este plăcut să pătrunzi în atmosfera din cartierul magazinelor de cărți. Locul acesta capătă o aură aparte în zilele cu ploaie, când negustorii își feresc de umezeală marfa prețioasă, dar mai ales în serile calde când îndrăgostiții, ieșiți la plimbare pe alei, vorbesc despre cărți.
Las mai jos alte fragmente:
„Continuam să mergem, schimbând păreri despre cea mai bună carte înainte de culcare. Wada m-a surprins, spunându-mi cu o mină serioasă că el nu citește înainte de culcare, deoarece cititul îi dă insomnie, dar, dacă ar trebui să citească ceva, nu ar deschide decât cartea de telefoane.” (p. 64)
*
„Totul a început într-o zi, în pauza de prânz. În agenția în care lucrez, nu avem o pauză de masă stabilită oficial, iar de cantină nici nu poate fi vorba, așa că fiecare e liber să mănânce unde și când vrea. De obicei, merg la o cafenea din apropiere, unde pot găsi un loc liber și unde nu există riscul să dau nas în nas cu colegii de birou; pe scurt, e locul ideal unde să mănânc în linişte.
Mai bine spus, a fost locul ideal până în ziua în care m-am întâlnit din întâmplare cu un coleg de birou mai în vârstă, un tip ironic, care vorbește arogant, care ne privește pe toți de sus, pe care nu l-am plăcut din ziua în care l-am cunoscut. Când privirile ni s-au intersectat, l-am salutat uşor din cap, și mă îndreptam către o masă liberă când l-am auzit spunând:
– Vino la masa mea.
N-am avut de ales, și m-am aşezat lângă el, însă, deloc surprinzător, la masa noastră nu era o atmosferă relaxantă. O parte din vină era a mea – nu făceam niciun efort să dialoghez cu el -, o parte din vină era a lui – ba se văita, ba se dădea mare, încât nu știam cum să reacționez.
– Problema e că avem niște clienți submediocri, a început să turuie cu o mutră acră. Îmi irosesc competenţa pe niște nimicuri. Am nevoie de un job de alt nivel, în care să-mi folosesc experiența la capacitate maximă. N-am motivație nici cincizeci la sută pentru ce fac acum…
Pauza de prânz a trecut pe nesimțite, cu mine bâiguind monosilabic aha şi mmm, din complezenţă.
Credeam că a fost doar o întâmplare nefericită, o zi în care am avut ghinionul să iau masa cu un coleg care nu-mi este tocmai pe plac, însă m-am înşelat, fiindcă din ziua aceea, a început să caute tot felul de pretexte ca să intre în vorbă cu mine. Când lucrez la computer, vine la biroul meu, se aşază în faţa mea și începe să vorbească. Dacă mă prefac că nu-l văd și îmi văd de treabă, mă bate ușor pe un umăr ca să-mi atragă atenția că e în spatele meu. Şi mă invită nonşalant să luăm prânzul împreună, ca și cum ar fi cel mai natural lucru din lumea asta.” (pp. 70-71)
*
„Azi e ziua mea liberă, şi, ca de obicei, mă plimb pe câteva alei pe care le cunosc cu ochii închişi. E o după-amiază caldă și liniştită de octombrie, aerul e proaspăt și curat, și simt cum încep să transpir puțin sub eşarfa înfășurată lejer la gât.
E ora prânzului în acest cartier, unde chiar și în zilele de lucru oamenii trec agale unii pe lângă ceilalţi până când, brusc, se opresc și sunetul paşilor lor dispare în anticariate.
Tōkyō, Jimbōchō – un cartier puțin ciudat, în care majoritatea magazinelor sunt prăvălii cu cărți. În anticariatele înşirate de-a lungul străduțelor, fiecare cu specificul său, se vând cărți de artă, scenarii de teatru, cărți de istorie și de filosofie, dar și cărți japoneze rare și hărţi vechi. Se spune că sunt peste o sută șaptezeci de prăvălii cu cărți. Fără îndoială, e impresionant să vezi atâtea anticariate, unele lângă altele.
La capătul bulevardului e un cartier cu clădiri de birouri, însă prăvăliile cu cărți, cu stilul lor arhitectonic elegant, desprinse dintr-o altă lume, par să fi evitat cu înţelepciune influența modernității. Atmosfera liniştită de aici te face să simți că ai ajuns într-o altă epocă. De aceea, nu e de mirare că timpul zboară ca vântul când te plimbi fără o țintă precisă pe străduțele cu anticariate.
Locul către care mă îndrept se află la colțul unei alei. Trec de o străduță plină de anticariate perete în perete și, după colț, o văd în fața mea. Se numeşte Librăria Morisaki, dar, de fapt, e un anticariat în care se vând cărți de literatură modernă japoneză.” (pp. 5-6)
*
„– Eu când sunt tristă, citesc. Ore în şir. Când citesc cărți, sufletul meu zbuciumat se liniștește. În lumea cărților nimeni nu te poate răni, oricât de adânc te scufunzi…” (p. 159)
*
„– Mintea îmi spune mereu că acea carte nu există, însă și azi, ori de câte ori intru într-un anticariat, încep să o caut. Când cineva mă întreabă ce carte îmi doresc, mă aud spunând Visul de aur. Încă mai sper că dacă o găsesc, ceva se va schimba în sufletul meu, la fel ca bătrânul orb din poveste. Știu că e un gând copilăresc, dar nu mă pot minţi… Nu pot să cred că ați căutat cartea. Nici nu am bănuit. Vă rog să mă iertați.
Tomo ne-a cerut încă o dată scuze.
– Nu te scuza… Tu nu ai nicio vină. A fost ideea noastră să o căutăm.
De două săptămâni, eu și Takano răscoleam ca doi nebuni toate anticariatele, fără să avem habar care e adevărul. Zbuciumul nostru a fost inutil, căci Tomo nu căuta doar cartea, ci un răspuns pe care probabil nu-l va găsi niciodată, la o întrebare care o va ține legată de moartea surorii ei pentru totdeauna.” (p. 174)
Întoarcere în librăria Morisaki de Satoshi Yagisawa
Editura: Litera
Colecția: folio
Traducere din limba japoneză și note de: Iolanda Prodan
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 264
ISBN: 978-630-319-783-8
Cartea poate fi cumpărată de aici sau de aici.
