Hoodoo – povestea vieților pierdute

Cosmin Leucuța nu e la prima lui carte, dar în mod cert Hoodoo e primul lui roman serios. Când spun serios mă gândesc nu doar la întindere – aproape 500 de pagini nu cred că s-au scris de la sine -, cât la complexitatea narațiunii și la maturitatea de care a dat dovadă în construcția personajelor. Ex abrupto început, pe măsura subiectului adus în discuție de către autor: ce te faci când descoperi că până și oamenii cei mai răi cu care ne intersectăm au povești de spus, au ani întregi de întâmplări care, în mod succesiv, au contribuit la tranformarea lor în ceea ce sunt acum – întruchiparea răului absolut?

Numele romanului nu e întâmplător ales, cultul tradițional afro-american omonim constând în „evocarea” sau „prelucrarea rădăcinii”, iar dezlegarea misterului alegerii acestui nume pentru roman o veți găsi abia spre finalul lecturii. Risc să vă dau pasajul respectiv, tocmai pentru a vă provoca să citiți cartea:

«Îl înmormântară pe Anton în grădina din spatele casei bătrânei.

– Vrea cineva să spună câteva cuvinte? întrebă dumnezeu.

– E doar ghinion. Sau blestem, murmură fata.

– Îi zice hoodoo, spuse bătrâna.

– Cum?

– Hoodoo, repetă dumnezeu. Ăsta e un cuvânt pe care nu l-am auzit de mult.

Bătrâna își întoarse capul pieziș:

– O să spun eu ceva. Unii oameni zic: „Crezi că moartea e grea? Stai să veazi cât de grea e viața!”. Lor le spun cu zâmbetul pe buze: „Trageți-vă un glonț în cap și scăpați de chin”. Prostii! Moartea e cel mai greu lucru pe care îl poate suporta un om. Știți de unde știu asta? Fiindcă toată viața încercă să o evităm. Absolut orice gură de aer și fiecare pahar cu apă sunt menite să ne ferească de moarte. Acesta este însuși scopul nostru, să ne ferim de moarte… sau măcar să încercăm.

Apoi rămase tăcută.

Dumnezeu strânse din buze, apoi spuse:

– Din țărână ne naștem și în țărână ne întoarcem. Nu mai e nimic de spus.»

Lectura nu este una ușoară, nu vă așteptați să citiți pagină după pagină cu sufletul la gură, din cel puțin două motive: mare parte din tramă se (des)compune sub ochii noștri sub forma unei expuneri de cadre cinematografice, dar e o expunere lentă, prea lentă, într-atât de lentă încât îți vine să arunci cartea. În cursa ascunderii de lume, Paul și Sofia ne obligă să urcăm în Pontiacul lor aproape de colecție și să … tăcem. Ore-n șir, zile întregi. Și ne trebuie multă răbdare, dacă vrem să le pătrundem gândurile, dacă vrem să aflăm cum le-a fost lor în viață până la momentul de față, care le sunt poveștile, cum de n-au prins rădăcini pe nicăieri … Tehnica contrastului e folosită și nu prea de către autor; deși Sofia e crud de tânără (18 ani), iar Paul ceva mai trecut prin viață, cu un trecut mai mult decât tenebros, ei bine, de multe ori de-a lungul drumului tendința este să inversezi vârstele celor doi (când veți citi cartea, îmi veți da dreptate). Al doilea motiv ține de inserările de mici detalii, care par că-și pierd rostul, dar o să vedeți că se regăsesc spre final într-un mare tot.

„Generații întregi înecate într-un ocean de vodcă. Raiul era odihnă pentru cretini. Băiatul trecu mai departe.

Trezește-te în fiecare dimineață și plimbă-te prin lume fără țel, apoi întoarce-te acasă obosit. Fii o victimă! Băiatul nu voia să aibă nimic în comun cu tine. Buzele lui arse de sete inspirau aerul și mergeau într-o singură direcție. Se oprea din când în când ca să bea un pahar cu apă, dacă găsea așa ceva în drumul lui. Să mănânce ceva, dacă se găsea ceva de mâncat.

Pâinea era mucegăită, măslinele lăsaseră o zeamă neagră pe fundul cutiei, roșiile erau moi și pline de pete întunecate, iar șunca prinsese un miros greu de la căldură. Dar băiatului îi era foame. Privi cele înșirate în fața lui. I se făcu și mai foame, îi era și greață. Voia să fie liber, să scape de dorințele, nu, nu de dorințe scă scape de necesitățile acelea grotești și inutile. Mâncai astăzi, trebuia să mănânci și mâine. Bei astăzi, mâine trebuia să repeți figura. Voia să fie liber și împăcat, să nu se mai zbată atât de tare pentru nimic. Toate astea erau un mare nimic. Toate cuvintele din lume adunate dădeau un mare gol și golul acela, nepăsarea aceea, își făcuse culcuș în pieptul băiatului, iar el se aplecă și începu să mănânce, fiindcă avea de mâncat.

Sau să rabde, dacă nu era nimic altceva de făcut.

El știa exact ce avea de făcut și știa exact încotro se îndrepta. Era un învingător.”

Drumul acesta nesfârșit printr-un no man´s land nu e nici unul al sanctificării, dar nici unul al recuperării viețiilor de dinainte de, pentru că autorul nu ne dă voie să-i judecăm pe cei doi, după cum nici nu ne dă voie să coborâm din mașină când și cum vrem noi, sau să ne facem de cap fie și pentru un ceas/două. Nu, regulile sunt stabilite de la bun început și sunt respectate cu sfințenie, exact ca în orice practică de tip voodoo. Și fiindcă în orice astfel de ritual numărul personajelor direct implicate (și afectate) sunt puține, așa și în romanul lui Cosmin Leucuța. Aici îi găsim pe Paul și Isabela (nu vă spun care e legătura dintre cei doi, sic!), fiecare cu povestea sa de viață cutremurătoare; din trecutul lui Paul par să se ivească când și când chipurile lui Beatrice și a unei copile inocente, iar din cel al Isabelei ajung până în prezentul continuu Marcel și Eduard, doi bărbați care par încleștați în eterna luptă pentru supremația în viața femeii iubite (cine e câștigătorul – da, ați înțeles deja, trebuie să citiți cartea). Lui Paul și Isabelei li se alătură Sofia și Anton, Albert și Knopf, despre care aleg să nu spun nimic.

Personaje puține, povești bine scrise pentru fiecare în parte, întretăierea drumurilor lor destul de bine adusă din condei, deși există multe momente când te întrebi ce mai caută și acesta în poveste. De altfel, de multe ori ai impresia că citșeti un policier al cărui deznodământ pare că nu mai vine odată, mai ales că povestea romantică nu se suprapune deloc peste cea de fond. Pur și simplu, Sofia și Paul nu se îndrăgostesc, dar își vor fi veșnic recunoscători pentru cum s-au salvat unul pe celălalt.

Inerente unui roman de asemenea dimensiuni sunt „burțile”, dar spre fericirea cititorului de cursă lungă acestea apar aici abia spre finalul romanului, ultima sută de pagini putând fi lejer scurtată la cincizeci (din punctul meu de vedere); impresia mea este că Leucuța n-a scăpat de tentația de a se juca de-a literatura. Și fiindcă veni vorba de tehnică și stil, o să fți surprinși de felul cum alternează autorul stilurile literare (și viteza cu care o face este uluitoare): trece de la pasaje în care redarea narativă este percutantă, în fraze/propoziții care par aruncate din mințile personajelor cu viteza unui glonte care-și caută imperativ ținta, la pasaje în care te pune la zid poezia și frazarea ce par că țin de o altă epocă a literaturii (chiar ai impresia că fac parte dintr-o literatură cum nu se mai scrie astăzi). Îmbinarea de realism cu un soi de expresionism camuflat e benefică întregii structuri, astfel încât la final poți să spui, fără nicio reținere: Hoodoo este un roman foarte bun!

Spuneam și la lansarea cărții la Bookfest 2018 că mi-au plăcut foarte mult referințele muzicale pe care le găsiți presărate de-a lungul întregii cărți; asta și pentru că nicio practică hoodoo/voodoo nu se poate face în absența muzicii, dar și pentru că în felul acesta autorul își ancorează, cumva, personajele într-un prezent continuu, deși din punct de vedere spațial acțiunea se poate desfășura oriunde. Chiar dacă numele personajelor sunt românești, eu am avut mai tot timpul tendința de a plasa acțiunea undeva într-un deșert american, acolo unde mai toate filmele de acțiune au cel puțin zece cadre filmate și unde personajele arată cam tot ce pot în lupta lor cu stihiile naturii și/sau demonii interiori. Pe lângă aceste referințe muzicale (excelent cunoscător al muzicii Leucuța, recunosc!) veți găsi și o suită de referințe comerciale – sunt pomenite foarte multe mărci de haine, țigări, ochelari de soare, pantofi etc., astfel încât reușești să dai formă din punct de vedere vizual personajelor, fără prea mare greutate. E și acesta un atuu al autorului, faptul că-și ancorează personajele într-un prezent continuu din detalii ce par insignifiante chiar deranjante uneori.

„Nu costa nimic să ai visuri și cele mai gustoase dorințe erau cele incerte. Singurul lucru mai rău decât să nu ți se împlinească visurile era să ți se împlinească. Atunci când se împlineau, te părăseau și luau cu ele o bucată din tine, iar tu rămâneai în urmă, gol și tirst, cu carnea rigidă.”

Hoodoo e de citit, iar Cosmin Leucuța de urmărit! O mai bună concluzie a acestei mici pledoarii Hoodoo nu mi-a venit în minte, așa că… citiți și dați-mi (sau nu) dreptate!

Hoodoo de Cosmin Leucuța