– Stane, ce filozof a zis că viaţa e o boarfă cu pistoale pitite sub ţâţe, bre? a strigat Mirel.
El e cel mai mare hâtru din sat. Lumea îl ştie stând toată ziulica pe marginea drumului, unde se joacă în pumni cu seminţe de floarea-soarelui. Le dă drumul să cadă, ca un fir gros şi scămoşat, dintr-un pumn într-altul. Holteiul are palme mătăhăloase şi lucioase, iar pe chipul mic, de fetişcană nedusă încă la horă, nu poţi desluşi niciodată vreo umbră. Bărbatul râde mereu.
Când îl prinde, cel mai mult îi place să-l ia în tărbacă pe bătrânul Stan, fost profesor de filosofie în sat. Cât era la catedră, profesorul le dădea la toţi nota 10 numai să fie linişte în clasă. Atât le cerea, dacă sufla unul, rămânea toată clasa corigentă. Elevii, printre care şi Mirel, îi ştiau damblaua şi stăteau smirnă la orele lui.
– Stane, auzi, bre, dar ăla care a zis că viaţa e un drum, deci trebuie să nu ne căcăm în mijlocul lui, ce filozof e, bre, că îmi scapă acu’?
Mirel e în formă de zile mari, se simte inspirat. Băieţii din jurul lui se ţin unii de alţii, îndoiţi, tăvălindu-se în iarbă de atâta râs. La fiecare glumă reuşită, ei îi lasă câte o mână de seminţe în şapca din faţa lui. El ia seminţele şi le vântură de câteva ori între pumnii cât un cap de om, după care le pune în buzunarele adânci de la haină.
Până se lasă întunericul, Mirel adună în haină cam un sac de seminţe. Când ajunge acasă, prima grijă e să scuture haina pe un cearceaf şi să îi cheme pe cei doi băieţei care se joacă în praful din spatele curţii. Le aude ghiorăitul maţelor înainte ca ei să deschidă uşa. Nu sunt copiii lui, dar îi iubeşte ca şi când ar fi. Copilaşii se reped şi bagă cu amândouă mânuţele seminţe în gură. Între timp, pe deasupra lor, bărbatul striveşte cu putere seminţele în pumni şi din ele face turte delicioase. Nu peste mult timp copiii încep să zâmbească şi să îi spună: „Milel, nu mai doale bultica”.
Mama lor, iubirea lui ascunsă de ochii tuturor, vine spre dimineaţă, pitulată la umbra grădinilor din spate. Mirel o simte pe întuneric cum, respirând anevoie, se spală în ligheanul de lângă soba aproape rece. Femeia se urcă apoi în pat, lângă el şi lîngă copii. Îi îmbrăţişează oftând. Dacă nu îi aminteşte el, de multe ori femeia adoarme cu pistoalele sub ţâţe, acolo unde şi le piteşte ca să le aibă la îndemână dacă o atacă vreun tâlhar pe drumul ei de la bordelul din oraş până în sat, la Mirel.
Cam pe la ora la care Mirel şi familia lui nemărturisită cad în somn adânc în căsuţa de la marginea satului, Stan, fostul profesor, iese în mijlocul drumului să măture seminţele pe care le-au scuipat flăcăii lui Mirel.
Din liniştea pe care a adunat-o atâţia ani la orele de filosofie, profesorul face o plapumă groasă şi o întinde peste sat ca să poată râde tare şi neauzit, amintindu-şi de glumele holteiului.
Dar nu pune toată pătura peste sat, nu. Mereu opreşte un colţişor cu care se duce tiptil să acopere nemărturisita familie a lui Mirel în bojdeuca din cealaltă parte a satului.
