Forța eseului și istoria unui secol între encodare și reactualizare

Folosesc intenționat un concept din domeniul psihologiei în titlu; de fapt, e un concept (subînțeles) și două dintre procesele care-l definesc. Cât de importantă este memoria umană, astăzi, când mediile de stocare se diversifică și sunt de-a dreptul volatile, nu doar lipsite de materialitate (ce departe mi se par vremurile când dependența de hard disk-uri ne țintuia în fața biroului mai mult decât orice altă activitate). Pe cât de infidelă, pe atât de umană, memoria este indispensabilă omului și nici vorbă de evoluție. Deși nu e intenția principală a autorului, lui Bogdan-Alexandru Stănescu, i-a ieșit un adevărat laudatio la adresa memoriei umane adunând într-un singur loc eseurile din Peștii cubanezi. Un secol în eseuri(Editura Trei, 2025). Apărute inițial în Observator cultural, acestea devin cărămidă în zidul inexpugnabil al memoriei umane odată cu adunarea lor într-un singur volum; găsim aici un mic protest împotriva uitării din partea autorului, nici vorbă de vanitate. Pe de altă parte, acest volum devine și mărturia unui veac, unul văzut prin ochii unor eseiști de mare forță, care impresionează nu doar prin arta scrisului, ci mai ales prin capacitatea de sinteză. Pentru că toți cei despre care face vorbire Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS, un acronim cu care s-a identificat deja și pe care o să-l folosesc de aici înainte) au fost posesorii unei culturi generale mai mult decât solide, a unor memorii etern alimentate cu informații de cea mai bună calitate și reprezentative pentru domeniile de cercetare în care au activat, dar și a unei capacități de sinteză și abstractizare remarcabile. Oamenii despre care vorbește BAS au fost oameni cu destine foarte diferite, cu cariere de succes sau nu, cu boli care le-au marcat evoluția fizică, dar mai ales psihică etc. Indivizi care au devenit reprezentativi pentru posteritate nu doar pentru că memoria ne-a ajutat în acest sens – și asta nu pentru că consemnările cu și despre aceștia, încă de pe când trăiau au fost realizate de martorii direcți, cei care i-au cunoscut -, ci pentru că scrierile lor sunt atât de valoroase, încât nu pot fi ignorate. Iată, deci, cât de importantă devine endocarea, ca prim proces al memoriei.

Astfel, simpla colecționare s-a transformat repede într-o vânătoare a unor subiecte și teme, necondiționată de valoarea lor sau de alte motive obiective, ci doar de efectul pe care contemplarea lor îl avea asupra mea.

(…)

Dacă incursiunile în afara apartamentului de două camere din cartierul Berceni erau coborâri în Infern, atunci seria mea de pești cubanezi reprezenta ascensiunea spre Paradisul dantesc. Nu mai conta faptul că peștii nu veneau neapărat din Cuba (ci și din Congo sau Zair, Madagascar, Togo și Benin), pentru mine au rămas mereu cubanezi, poate prin asociere cu singurele bomboane decente care ajungeau câteodată la noi, la fel de colorate, și care erau numite „cubaneze”. Timbrele cu pești au devenit în memoria mea poarta de acces către o singurătate germinativă, o infirmerie a sufletului, spațiul subacvatic unde mă pot retrage pentru a mă regenera. (p. 21)

Măștile pe care le prezentăm virtual sunt variante ale portocalei mecanice, manechine ale cuvioșeniei, care se transformă, dacă le oferi cauza potrivită – aici există o plajă foarte largă, de la încălcarea incluziunii la transgresări ale noilor coduri -, în animale de pradă cu o apetență uimitoare pentru invectivă și violență verbală, ce face ca jignirea inițială să fie repede uitată. (p. 29)

În titlul pe care l-am propus pentru acest articol intenționat n-am pomenit de al doilea proces al memoriei, stocarea. Pentru că în Peștii cubanezi. Un secol în eseuri stocarea este funcție de bază, materială, concretă: BAS a citit cărțile – în formatul lor fizic – (și le-a recitit) celor despre care a ales să scrie. A căutat explicații în studiile și istoriile literare și în multe alte locuri. A făcut asocieri și a selectat teorii și principii de care s-a folosit (eram să spun „cu folos”) astfel încât să-și elaboreze propriile teorii, dar mai ales pentru a găsi explicații pentru infidelitatea propriei memorii. Subiectivitatea – trăsătură umană, pe cât de prețioasă, pe atât de contestată/contestabilă – devine pentru BAS sursă de reflecții personale, dar și punct de plecare pentru un proces de obiectivare (și implicit de depersonalizare) foarte atent controlat de autor. Stocarea – colecționarea timbrelor cu pești cubanezi (care au și alte origini, exotice toate) este parte esențială a unui proces de creație, care se va hrăni constant din aceste date stocate, indispensabile, dar peste care se vor așeza în permanență alte și alte date. Te surprinde în această etapă, a colecționării de timbre, criteriile după care-și ordonează colecția, pentru mulți comune cu ale celor din aceeași generație; la o scrutare mai profundă, ne dăm seama că de acolo începe viitoarea lui carieră de om al cărții (orice ar însemna asta).

Am fost întrebat, după publicarea eseului despre Notes of a Native Son a lui James Baldwin, unde va duce întreprinderea acesta. Care ar fi adică intenția mea? Ce întrebare minunată pentru a deschide, răspunzându-i, capitolul dedicat eseului din 1964 a lui Susan Sontag, „Împotriva interpretării”! Dat fiind că întrebătorul Răzvan Andrei are formație de filosof (dar „activează” pe terenul adversarului, ca poet și pictor), nedumerirea vine cumva firesc în fața unui demers intelectual care ar putea fi caracterizat cel mai bine ca „pipăire”: care e finalitatea acestui act de revizitare a unor eseuri, consecutivă, este în primul rând o trăire a fiecăruia dintre ele, dar și o oglindire speculară a textelor: nu pot citi „Împotriva interpretării” decât ca pe o urmare firească a lecturii lui Baldwin, tot așa cum lectura lui Sontag mă obligă să reinterpretez textul lui Baldwin. (p. 71)

Aceste prime două trăsături ale „englezității” îl conduc pe Orwell la cea de-a treia și cea mai importantă: ipocrizia. Englexzii, afirmă Orwell, sunt poporul cel mai ipocrit din lume, sunt poporul standardului dublu. Sunt Imperiul ce stăpânește un sfert din glob, dar se prefac că nu, sunt cei care vorbesc despre libertate, însă exploatează popoare întregi, joacă imaginea decenței, însă au un sistem rigid de caste sociale. (p. 102)

Ipocrizia, lucrul care pretinde că este ceva ce în mod evident nu este. Iar principalul ei demascator a dat naștere unui adjectiv care, după cum a observat Christopher Hitchens în Why Orwell Matters, poate servi ca propriul opus, în funcție de circumstanțe: a descrie un stat ca fiind „orwellian” înseamnă să te referi în mod direct la tiranie, la frică și conformism, pe când a descrie un text drept „orwellian” înseamnă că admiri la el rezistența împotriva acestor forțe coercitive copleșitoare. (p. 103)

Reactualizarea, ca parte a memoriei, se traduce în toate eseurile cuprinse în acest volum, în acea revizitare, reîntoarcere la textele de bază ale celor șapte (cifră-simbol, cum altfel) eseiști, cărora li se adaugă al optulea, român, cum (probabil) nu v-ați fi așteptat. O spune de multe ori, a recitit înainte de a scrie aceste eseuri, operele în jurul cărora construiește propriile raționamente. Judecăți estetice valoroase, departe de orice urmă de subiectivism, iar procesul de obiectivare este la vedere, pentru că BAS lasă printre rânduri mărturii ale acestui proces, dă seamă despre propria devenire în raport cu subiectul, cum ar spune filosofii. Psihanalist de cursă lungă, BAS scotocește în viețile personale ale eseiștilor despre care alege să scrie și pune în relație cu eseurile tot ce se poate, inclusiv cea mai măruntă întâmplare. Așa ies la iveală detalii care nouă ne-ar fi scăpat și dacă am fi recitit a treia oară memoriile acestora. Prin reunirea eseurilor într-un singur volum se obține o radiografie literară a unui secol, dar nu doar atât. În același timp, lui BAS îi iese cea mai fină și elegantă pledoarie pentru eseu, ca specie literară, pe care am citit-o în ultimii ani.

Este al șaselea personaj pe care-l citesc aici, în această serie de eseuri, dar e primul în privința căruia nu m-am putut hotărî, încă, ce anume îl reprezintă. Atât Mitul lui Sisif, Fața și reversul, cât și Omul revoltat merită discutate nu neapărat prin valoarea individuală, cât pentru efectul pe care l-au avut în epocă. În același timp, am citit încă de prima oară – iar prima mea lectură din Ciuma a fost una dezastruos de inadecvată, la o vârstă când probabil ar fi trebuit să pun alte cărămizi la baza educației – literatura lui Camus ca fiind înrudită cu eseurile sale și cu textele dramatice, tot așa cum am descoperit mai târziu că e cazul la Virginia Woolf. (p. 154)

Apoi, la doisprezece ani, a apărut Hemingway: mergea la biblioteca orașului cu un bilet în care mama atesta că micuța are voie să-și aleagă dintre cărțile pentru adulți. Citea în general biografii, autobiografii, memorii, până când a deschis Adio, arme: a luat cartea acasă și a copiat la mașina Olivetti Lettera 22 deschiderea romanului: patru fraze, patru virgule, o sută douăzeci și șase de cuvinte etc. Ca în memoriile pionerilor sau în inscripțiile tombale, forța acestei literaturi se trăgea mai ales din ceea ce nu spunea – scarcity. (p. 190)

Este anul 1967, iar muzica acestui eseu este reprezentată de Grateful Dead, Janis Joplin și alții asemenea, însă, poate pregătind următorul eseu, aș face conexiunea cu două dintre albumele celor de la Beatles, și anume Revolver, din 1966, în care formația se retrage în studio, renunțând la concerte, și începe să abordeze conceptual muzica, dar și Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band, din 1967, albumul unde Beatles își inventează o persona, punându-și în abis propria creație. (p. 194)

David Foster Wallace și-a pus la grea încercare editorii (mă refer aici la cei de revistă, toate reportajele și eseurile fiind publicate inițial în Rolling Stones, New York Observer, Harper’s Bazaar, Gourmet), dat fiind că în subsolul textului principal curge un imens al doilea text, pe care ți-e foarte ușor să-l iei ca secundar, lămuritor, apendice al primului, până când îți dai seama că principalul scop al lui este acela de a crea o perdea de fum, este o cale de scăpare din grozăvia pe care o clădește textul primar. Dacă vreți, subsolul eseurilor lui David Foster Wallace are un rol terapeutic atât pentru autorul lui, cât și pentru cititor: pare că Wallace vrea să scape de ceea ce vede și descrie sus, coborând în subteranele propriului text. E o gaură de iepure care nu duce însă nicăieri, ci adâncește problema: dacă lucrurile ar fi stat altfel, David Foster Wallace încă ar fi scris acum. (p. 210)

Preferații lui Bogdan-Alexandru Stănescu, cei despre care a ales să scrie sunt: James Baldwin, Susan Sontag, Eric Blair (George Orwell), Sigmund Freud, Virginia Woolf, Albert Camus, Joan Didion și Ion Vianu. După cum vedeți, un secol întreg radiografiat cu ajutorul eseurilor acestor scriitori. Conflictuali, polemici, vizionari, adesea imposibil de tolerat, dar și ei înșiși intoleranți cu impostura. Dar ca să poată scrie despre toți aceștia, BAS i-a citit pe alții: Michel de Montaigne, Walter Benjamin, Sigmund Freud și Susan Sontag. După cum se observă, alege să scrie (și) despre maeștri, Freud și Sontag. Ca să poată scrie despre cei doi – de altfel, nu a făcut-o doar aici, în aceste eseuri – scriitorului i-au trebuit ani de studiu intens, de aprofundare, astfel încât să stăpânească toate ideile aruncate în joc de aceștia. Pledoarie pentru hermeneutică ca parte a procesului de rememorare, puțini sunt cei cărora le reușește așa ceva.

Pentru mine Peștii cubanezi. Un secol în eseuri a fost o sursă de mici plăceri (ne)vinovate. Dincolo de faptul că toți cei enumerați de el îmi plac și mie, i-am citit, ba chiar i-am și studiat intens (mai puțin Didion, dar mi-am propus să recuperez) m-am aflat într-un proces de căutare a chichițelor, a micilor detalii care ar fi șubrezit structura perfectă a fiecărui eseu. N-am găsit erori de argumentare, după cum n-am găsit idei aruncate în joc și nefolosite; n-am găsit expuneri vecine cu impostura, după cum nici urmă de indecență în tratarea aspectelor ce țin de intimitatea eseiștilor. Firul roșu al capitolelor din Peștii cubanezi. Un secol în eseuri? Distanța, sau, mai bine spus, distanțarea. Combinată cu o foarte fină ironie, să nu uităm că Montagine a făcut din ironie armă de atac imbatabilă.

De căutat asemănările și deosebirile dintre anunțul făcut de crainicul TVR Teodor Brateș, cum că apa de la robinet era otrăvită de teroriștii lui Ceaușescu, și orice reel intoxicant din campania de TikTok a lui Călin Georgescu. Bineînțeles că fondul comun este ingenuitatea populară, potențată de angoasă și de sentimentul apartenenței la turmă. Calitatea de membru al masei anulează Eul și favorizează scufundarea liniștitoare în inconștientul colectiv. Orice rău comis în acea stare de beatitudine colectivă este anulat, nu se supune moralei, pentru că turma nu posedă un Supraeu, ci doar, eventual, dogmă. Despre alipirea la turmă și desprinderea de ea este și eseul-reportaj al lui David Foster Wallace despre care vreau să discut acum, „Sus, Sima”, inclus în volumul Care-i treaba cu homarul. (p. 216)

Peștii cubanezi. Un secol în eseuri de Bogdan-Alexandru Stănescu este dovada că eseul literar rămâne forma care ajută și este indispensabil în toate cele trei procese ale memoriei, dar mai ales în rememorare, unde imaginația reproductivă își face simțită prezența și de unde începe un nou ciclu al cunoașterii. Forma literară cea mai străină canonului ca sistem de reguli, eseul literar se dovedește a fi și cea mai seducătoare dintre toate. Pe deplin conștient de toate limitele și pericolele, BAS s-a înarmat cu arma cunoașterii, de care se folosește precum un cavaler: apără ideile și atacă impostura.

Peștii cubanezi. Un secol în eseuri de Bogdan-Alexandru Stănescu