Abel

Am încercat, după ce am terminat de citit paginile acestea tulburătoare din Alessandro Baricco, să înțeleg ce anume justifică încadrarea romanului Abel în categoria western.

Ar fi vorba, mai întâi, despre măiestria pistolarilor, stăpânii vitezei și ai privirii iscusite, de argus: să nu ratezi ținta, mai ales atunci când riscul este major, nemaifiind vorba de-acum despre talentul pistolarului, ci chiar de destin. Orice se poate întâmpla, cea mai mică pală de vânt poate schimba traiectoria glonțului, îngăduind nenorocirea.

„La distanţa aceea, ar fi spus Maestrul, nu eşti stăpân pe destinul tău, nici pe al ei. Atunci cine e stăpân? îl întrebasem. Intenția, mi-a spus. Era convins că, atunci când cineva îşi imaginează cu puritate și forţă, ajunge să restrângă marja de eroare la o suflare, la o nuanţă. Spunea că, dacă o inimă puternică imprimă o intenție universului, îl creează. Deci, chiar și acolo unde exactitatea este imposibilă, e întotdeauna posibilă curăţenia unui gest corect, pentru un om corect.” (p. 21)

Oamenii de felul șerifului Abel știu să tragă la țintă. Ei nu dau greș, ceea ce nu înseamnă că sunt invulnerabili. Un călcâi al lui Ahile, un punct slab, conștientizat sau nu, iese la iveală mai devreme sau mai târziu. Și-atunci, anticipând evenimentele, Abel face mișcarea care-i este cea mai dragă: trage cu ambele mâini, în orb, fără să privească ținta.

Ca într-un western, proximitatea triburilor indigene creează un spațiu neclar, de credințe și întâmplări percepute ca fiind magice. Conectați la altă dimensiune, oamenii triburilor dețin puterea vindecării, dar și pe aceea a distrugerii. Un sat întreg dispare subit. Foarte bătrân, un judecător lasă prejudecățile deoparte și merge la bruja, o vrăjitoare, ca să afle cum e posibil să dispără tot satul fără o cauză evidentă. Mai întâi află că nici el nu ar fi viu, fiindcă a trăit ca un mort în propria viață, idee pe care bătrânul o acceptă, cum sunt acceptate de obicei lucrurile prea șocante pentru a mai avea și putere de respingere a lor. Bruja are viziuni. Venită târziu, întâlnirea bătrânului cu vrăjitoarea (a cărei vârstă este înșelătoare) are consecințe.

„Bruja a râs, arătându-şi încă o dată dinții foarte albi. Buzele-i erau de un roşu închis, simetrice, ciudate la margini. Se pare că începea să-i placă judecătorul acela, pentru că a început să spună povestea pe care el voia s-o audă. Cum devenise bruja.

Cu patru zile înainte să mă nasc am știut că o să mă nasc. Apoi, când mi-am văzut tatăl şi mama, am ştiut cine sunt. Mi-am dat seama că știam ce este un regret, cum se schimbă anotimpurile și de unde vin cântecele sacre. Eram mică încă atunci când au început să se teamă de mine. În cele din urmă au hotărât că era mai bine pentru toți să trăiesc pe cont propriu, în afara satului. Aşa am crescut. Într-o viziune mi-am cunoscut rotația, spiritul reginei somonilor şi cuvântul negru. S-a descoperit că puteam să fac să se nască copiii care nu voiau să se nască. Veneau mamele. Deoarece ştiam deja totul, am petrecut mult timp uitând, pentru a putea aluneca în partea cealaltă a lucrurilor, unde, în sfârşit, aveam ceva de învăţat. De aceea bărbații care se culcă cu mine au viziuni și cunosc cealaltă parte a lor, acolo unde se află urma ursului. Am o sută de ani, zece, unul singur. De-abia m-am născut, dar am şi uitat asta. Iată povestea, judecătorule. Care-i a ta?

Judecătorul ia răspuns cu o întrebare. A întrebat-o dacă știe să citească viitorul.

Bruja a ridicat din umeri. E o întrebare copilărească, a spus. Judecătorul nu părea s-o fi auzit pentru că a întrebat-o dacă știe când va muri el și dacă o va face singur.

Atunci, pentru prima oară, bruja s-a aplecat puţin în față, a întins brațul și și-a pus degetele pe ochii judecătorului, închizându-i.

Nu există viitor, nu există trecut, judecătorule. Există o singură respirație. Tu ai murit cu mult înainte, când erai copil știai ce vei face mâine, aceste cuvinte le-ai auzit când erai de puțin timp un bărbat, şi peste câţiva ani ți se va întâmpla să vezi lucruri pe care cu ani în urmă doar le-ai auzit. Totul se recompune, iar asta este viaţa. Așa că nu te întreba dacă există un înainte sau un după, pentru că există doar un acum. De aceea este imposibil să-ţi fie frică, pentru că totul s-a întâmplat deja, şi nimic nu se va termina niciodată.

Judecătorul a stat o vreme nemişcat. Apoi a deschis ochii.

Îți place să vorbeşti, nu-i așa? a spus. Credeam că femeile ca tine stau tăcute ca mumiile. În schimb, tu vorbeşti ca un surugiu beat.

Ca un ce?

Nimic, nu contează.

S-a întors spre mine.

Te așteptai ca o bruja să vorbească atât de mult?

Am clătinat din cap, dar mai mult din politețe. Ce puteam să știu eu despre o bruja?

Eu nu, nu mă așteptam, a spus judecătorul.

Apoi a povestit o întâmplare. Avea probabil legătură cu ceva ce spusese bruja, dar el nu s-a obosit să lămurească. A spus că, în urmă cu şaisprezece ani, condamnase la spânzurătoare un pistolar care venea de pe teritoriul francez, un bărbat pe care avusese ocazia să-l cunoască foarte bine, în timpul tuturor interogatoriilor şi al procesului, și care i se păruse, în toate privințele, un om remarcabil. Era renumit pentru că țintea excерţional, cu o răceală ieșită din comun. Nu era feroce, era corect, a precizat judecătorul. A mai spus că atunci când l-a întrebat unde învăţase să tragă atât de bine, el a răspuns: în tot timpul în care, în copilărie, n-am scos o vorbă, ca să pot să-mi imaginez.

Apoi judecătorul a dat să-și ia bastonul, de parcă ar fi vrut să se ridice. Eu am făcut un pas înapoi și am apăsat din nou ușor degetul pe trăgaci.” (pp. 46-48)

Judecătorul cel înțelept supraviețuiește, deși n-ai fi zis după starea de agonie care îi e indusă, întâlnirii cu bruja încă 8 ani (o greșeală, ne spune naratorul!), dar se schimbă. Pedepsele pe care le administrează nu mai seamănă cu cele dinainte. Una dintre pedepse se referă la obligația de a învăța limba franceză.

„Apropo. Judecătorul Macauley, aş dori să clarific, nu a murit în ziua aceea, când am fost la bruja: a făcut însă o mare greşeală, ca să spun aşa. A mai trăit încă opt ani. A avut chiar și timp să trimită alţi paisprezece nemernici la spânzurătoare și să salveze de la spânzurătoare destul de mulți oameni complicați. În ultimele luni, poate nu-i mai era bun capul. Dădea pedepse care ne cam uimeau. Eram și eu la tribunal, când a condamnat un escroc să învețe franceza. Ce-i asta? o pedeapsă? au protestat cei înșelați, care se așteptau să fie vorba de măcar un pic de puşcărie. Oui, a răspuns judecătorul. În cele din urmă a fost bine, pentru că în mijlocul unei nopți de aprilie, soarta l-a luat blând, cu o mână sigură și iute. I-a desprins inima din trup. La înmormântare a venit multă lume, nu aveam prea mulţi judecători prin părțile noastre, iar el era un om special. Discursul, în faţa pământului căscat și a sicriu-lui aşezat pe fundul lui, l-a ținut fratele meu David, pastorul. După părerea mea este unul dintre cele mai bune discursuri pe care le-a ținut vreodată.” (p. 111)

Apoi, asprimea vieții ar justifica atmosfera de western. Singurătate deplină, stare care se simte în absența celor dragi, dar, mai ales, în mod paradoxal, în prezența lor. De fapt, asta și este în esență Abel, un roman despre singurătatea celor care nu găsesc nicăieri alinare.

Despre autor găsim câteva informații în prezentarea editurii:

ALESSANDRO BARICCO s-a născut în 1958 la Torino. Și-a luat licența în filozofie cu Gianni Vattimo și a studiat pianul la Conservator. A publicat cronici muzicale și două cărți despre muzică bine primite de public: Il genio in fuga. Due saggi sul teatro musicale di Rossini (Geniul în fugă: Două eseuri despre teatrul muzical al lui Rossini, 1988) și L’anima di Hegel e le mucche del Wisconsin (Sufletul lui Hegel și vacile din Wisconsin, 1992). A debutat în anul 1991 cu romanul Castele de furie (Castelli di rabbia; Humanitas Fiction, 2007, 2017) și s-a numărat în scurt timp printre cei mai citiți și iubiți scriitori din Italia. Au urmat Ocean mare (Oceano mare, 1993), Mătase (Seta, 1996; Humanitas Fiction, 2015), City (1999), Fără sânge (Senza sangue, 2002), Această poveste (Questa storia, 2005; Humanitas Fiction, 2018), Emaus (Emmaus, 2009; Humanitas Fiction, 2012), Mr Gwyn (2011; Humanitas Fiction, 2014), De trei ori în zori (Tre volte all’alba, 2012; Humanitas Fiction, 2015), Mireasa tânără (La Sposa giovane; Humanitas Fiction, 2016) și Abel (2023; Humanitas Fiction, 2026). A publicat cronici în mari ziare peninsulare (La Stampa, La Repubblica), adunate în volumele Barnum1 (1995), Barnum2 (1998), Next (2002) și Barbarii. Eseu despre mutații (I Barbari. Saggio sulla mutazione, 2006; Humanitas, 2009). De asemenea, a repovestit Iliada lui Homer și Moby Dick al lui Herman Melville. A scris două texte pentru teatru: Novecento (Novecento. Un monologo, 1994; Humanitas, 2002; Humanitas Fiction, 2013), după care Giuseppe Tornatore a realizat filmele Legenda pianistului de pe ocean și Davila Roa (1996).

Las mai jos alte fragmente:

„Vestul din westernuri este un loc în mare parte imaginar. Cu atât mai mult este Vestul din această carte. Chiar și acolo unde, în aceste pagini, sunt citate nume și ținuturi care au existat în realitate sau fapte întâmplate cu adevărat se inventează întotdeauna o lume care este în întregime fructul imaginației. Dacă, imaginând un astfel de loc, s-a întâmplat să jignesc sensibilitatea unor cititori sau a unor comunități întregi, îmi pare rău. Dar trebuie să spun că nu foarte mult, pentru că libertatea absolută este privilegiul, condiția şi destinul oricărei scrieri literare.” (p. 7)

„L-am vizitat în închisoare şi l-am întrebat dacă hazardul există.

Multă vreme el a fredonat încet nu ştiu ce cântec. Apoi s-a aplecat spre mine și a vorbit cu voce joasă. A spus că hazardul există, da, dar rareori. Este o variantă lăturalnică a realului. A adăugat că, atunci când trăim suficient de mult pentru a înțelege, ceea ce se înţelege este că suntem segmente din nişte figuri mai ample. Neputând să le citim, vedem întâmplări aleatorii acolo unde, de fapt, există conturul unor forme în care sunt scrise numele lumii – nişte pictograme imense. Cu o oarecare inexactitate, mulţi indică acea scriere – proprie omului – prin cuvântul destin.

A spus el deschizându-şi larg ochii.

Aşa că mi-am petrecut ceea ce-mi mai rămânea de trăit căutând desenul din care eram o mică parte și un segment.

E cel mai bun lucru pe care l-am făcut.” (p. 16)

„Dintotdeauna cei din tribul Nootka vânau balene. Nu le păsa câtuși de puțin de cai. De bizoni și mai puţin. Vânau balene. Într-o primăvară, când gheaţa a început să se topească, un fierar pe nume Bill Hamerton a dat peste un bărbat Nootka stând în faţa casei sale, îmbrăcat ca un alb, şi asta se petrecea la aproximativ cincizeci de mile de coastă. Într-un sat minier din munţi. Bill Hamerton i-a zis să se care de-acolo. Bărbatul Nootka a zâmbit, dezvelind nişte dinți incredibil de strălucitori. Dar nu s-a mişcat. A doua zi, alţi patru bărbați Nootka, îmbrăcaţi tot ca albii – haină, pantaloni, pantofi, pălărie au putut fi văzuți sprijinindu-se de un zid sau stând pe marginea unei trepte. Aveau un aspect foarte obosit, dar și hotărât și inevitabil. Apoi soţia reverendului Smith l-a găsit pe unul dintre ei în casă. Şeriful a trebuit să se ocupe de asta. Cu o anumită politețe, e drept, dar aşa ceva nu mai putea dura. Primul care a tras a fost Rogers, vânătorul. Bărbatul Nootka s-a prăbuşit la pământ și o pată neobişnuit de mică de sânge s-a întins sub el. Atunci au tras și alții, dar, cu cât bărbații Nootka se prăbușeau la pământ, cu atât apăreau mai mulţi peste tot, sprijinindu-se cu umărul de o verandă sau stând cu fundul pe un gard. Nu spuneau niciodată nimic. Mureau fără un geamăt. S-a observat că, odată cu sosirea primelor călduri dinspre sud, cu vântul din deşert, au încetat să mai zâmbească. Acum, când te trezeai, îi puteai găsi în dormitor, stând într-un colţ, sau la intrarea bisericii, înainte ca aceasta să se deschidă. Te priveau. Au murit cu zecile, până când, în faţa grajdurilor lui Cormack, stând aşezată pe un scăunel, a apărut prima femeie Nootka. Avea părul lung, cărunt, legat cu o fâşie de piele umană. Atunci, în familiile locului, mamele au început să urle noaptea, iar copiii să-şi holbeze ochii într-un mod nefiresc. Primii care au părăsit oraşul au fost cei din familia Preston. Şi-au pus toate lucrurile într-o căruţă și duși au fost. Apoi familia Reynolds, şi familia Stenton, şi John Gwyn, apoi familia Marble, familia Scott, și unul dintre cei doi frați Green, celălalt şi-a tras un glonţ în gură după ce îi tăiase gâtul femeii Nootka pe care o găsise stând pe patul lui. În primele zile din august, au plecat ultimii, și anume familia Norton. Aveau nişte feţe livide. O linişte infinită se aşternuse peste orășelul minier, se auzea doar respirația a sute de bărbați și femei Nootka, împrăştiați peste tot, tăcuți. Totul a durat poate câteva zile. Apoi firmele au început să cadă, zidurile, porticurile – ca și cum ar fi fost mâncate din interior. Lemnul devenea praf, poate cenuşă. În zorii unei zile, nu-şi mai aminteşte nimeni care zi, o femeie Nootka s-a ridicat şi a luat-o încetișor către coastă. Ceilalți au urmat-o, fluierând melodii surde. Păreau obosiți, dar hotărâţi şi inevitabili. Întreaga Main Street era făcută praf, când încă se mai puteau vedea, în grup, punând un pas după altul pe pământ, în drum spre mare. Lemnul a putrezit, arama a fost înghiţită, toate geamurile s-au topit, metalul se îndoia, argintul se înnegrea, aurul a dispărut, întregul oraş a dispărut din ochii şi auzul inimii.

În furtunoasele zile foarte calde ale verii, ultimele, cei din tribul Nootka au început din nou să vâneze, sperând să prindă vreo balenă întârziată.” (pp. 17-19)

Abel de Alessandro Baricco