Fiica măcelarului este o scriere cu mai multe paliere de investigație – roman-eseu, trecere în revistă a mentalității unei societăți în schimbare, poveste de dragoste și de răzbunare, roman al călătoriilor revelatoare, inițiere în lumea vechilor evrei, mărturie a unor vremuri tulburi etc.
Greu îi este cititorului, de asemenea, să decidă cine este personajul principal. Povestea începe cu Mende, soția abandonată de Zvi-Meir, continuă cu Fanny, care-i nedespărțită de cuțitul ascuns sub fuste, ajunge la Novak, un personaj negativ care devine pozitiv, pe măsură ce se derulează întâmplările. Varietăți din panoplia eroicului sunt ofițerii activi sau foștii combatanți, figuri asupra cărora se oprește destul de mult lumina gloriei ficționale.
Oricât ar încerca să-și ascundă identatea, schimbându-și numele și straiele, mergând dintr-un loc în altul, oamenii rămân ușor de recunoscut. Ceva îi trădează – pe mult prea inteligentul inspector Novak, șchiopătatul, pe Fanny cea iute la mânie, privirea de sălbăticiune, pe plictisitorul cantor, constituția fragilă, de scobitoare.
Cele mai multe indicii referitoare la identitatea cuiva le furnizează cuvintele – sau absența lor. Complicațiile (și frumusețea!) vin din faptul că se întâmplă ca aceste personaje să spună ceva și să gândească altceva.
Limbajul devine o traducere explicită a gesturilor cotidiene, cum se vede din cartea lui Yaniv Iczkovits. Poate că Fiica măcelarului are doar un foarte ascuțit simțit al observației – iar „ascuțit” nu este, pentru ea, un cuvânt oarecare. Fanny știe dinainte ce îi vor spune copiii, le traduce tonul vocii și gesturile.
„Nu era niciodată nevoie de prea multe cuvinte; putea să le pătrundă cele mai bine ascunse taine doar ascultând tonul vocilor lor. Era de ajuns pentru ea să observe cum anume îşi turnau ceaiul în cană sau cum îşi mâncau orezul, iar sufletele lor fremătau. Nu-i spuneau niciodată lucruri pe care ea să nu le fi știut deja și nu-i dădeau niciodată vreo informație nouă; tot ceea ce-i dăruiau erau amintiri din ce în ce mai dragi.” (p. 69)
Cumnatul lui Fanny este, dimpotrivă, incapabil să înțeleagă ceva, interesat fiind doar de propriile teorii, jumătăți de adevăruri, amintiri din ceea ce ar fi putut să fie erudiție și rămăsese doar glorie deșartă. Zvi-Meir este solemn și antipatic, propagator de discursuri fade, adresate unui receptor pe care nu face niciun secret că-l disprețuiește. Plin de sine, Zvi-Meir nu înțelege că ar trebui să asculte și părerea interlocutorului. Bărbatul suferă de un complex de superioritate, de care, trebuie s-o spunem, se vindecă până la urmă.
„Ori de câte ori familia se așeza la masă, împărţind supă de varză cu tăiţei, castraveți murați, kugel și pâine de secară, Zvi-Meir împărtăşea din puţinul cunoştinţelor lui: cum a fost posibil ca Adam şi Eva să merite pedeapsa lui Dumnezeu, de vreme ce ei au primit darul cunoaşterii abia după ce au mâncat fruct din copacul cunoaşterii? Şi, desigur, conversaţia se transforma curând într-un monolog sforăitor, deoarece Zvi-Meir nu avea nici un interes în a-i asculta pe ceilalți, anticipând chiar tot ceea ce își imagina că ei ar putea spune, chiar înainte ca aceștia s-o spună. Dacă binevoia vreodată să asculte pe cineva, urechile lui doar înregistrau cuvintele, iar mintea lui le asambla în aşa fel încât să vină în sprijinul predicii lui. Toate discuţiile cu el se încheiau în același fel: Zvi-Meir le spunea tuturor că ar trebui să citească puțin și să mai învețe câte ceva și că probabil fusese o greşeală din partea lui să deschidă subiectul în faţa unui asemenea auditoriu.” (p. 70)
În raportul de serviciu pe care inspectorul Novac îl înaintează superiorilor, cei cinci condamnați sunt declarați morți. În realitate, ei își continuă viața exact din punctul în care rămăseseră când un bărbat și-a abandonat familia și a plecat la Minsk. Din raportul lui Novak reiese că cei cinci au complotat împotriva statului. Adevărul este că nu existase nicio conspirație. Totuși, contează ce rămâne scris, negru pe alb, în hârtiile oficiale destinate Ohranei, poliția secretă a Imperiului Rus.
„Locuitorii din Motal par să-şi fi învăţat lecția, dar agenţii Ohranei îşi vor intensifica activitatea în zona mlaştinilor din Polesia. În concluzie, pentru moment a fost dejucat un plan de atac violent la adresa siguranţei cetățenilor. Se crede totuşi că inamicul pândeşte încă din umbră şi-şi păstrează motivele foarte bine ascunse. N-ar trebui să fim luaţi prin surprindere, în cazul în care ni se va opune rezistenţă.
Cu stimă, Colonelul Piotr Novak
Comandant al Ohranei în guberniile Grodno și Minsk
Scrisoarea oficială întocmită de Novak lămurește o problemă-cheie a anchetei. Ia adevărul, întoarce-l cu susul în jos şi vei obține ceva pe placul lui Gurko. Pentru a-şi mulţumi superiorul, Novak trebuie să schimbe cursul evenimentelor. Dacă ar fi vrut să întocmească un raport onest, ar fi scris următoarele:
În ciuda faptului că toți cei cinci suspecţi au fost executați, nici unul dintre ei nu a murit. E adevărat, Shleiml Cantorul și-a pierdut cunoştinţa în timp ce lațul se strângea în jurul gâtului lui, având o foarte scurtă întâlnire cu Îngerul Morții. Dar, dacă l-ai vedea, nici n-ai spune că în urmă cu numai o săptămână atârna în ştreang. Locuiește în casa lui Fanny Keismann, delectându-se cu brânzeturi pe săturate, însă de data asta nu îl mai vezi sforăind cât e ziua de lungă, ci muncind pentru a-şi câştiga traiul. Și nu, slujba lui nu e să deguste brânzeturile. Shleiml Cantorul are o slujbă adevărată: a înlocuit-o pe infirmiera lui Adamski şi a devenit îngrijitorul urâtorului de evrei. Mai mult decât atât, de vreme ce familia Keismann nu merge niciodată la shul, cantorul le cântă tot mereu, pentru a compensa rugăciunile pierdute.” (p. 481)
O dramă conjugală ia, monstruos, proporțiile unei trădări. Așadar, un bărbat și-a părăsit nevasta. Din acest punct, totul devine posibil, lumea se răstoarnă și răzbunarea își ițește colții.
Zvi-Meir, considerat un pierde-vară, pleacă, după un obicei al locului, de acasă. Mende, soția lui, intră în stare de șoc și face lucruri incredibile, de exemplu, cheltuiește în piață, de ziua ei, toate economiile. Fanny, sora lui Mende, ea însăși mamă a cinci copii, lasă totul de izbeliște și pleacă în căutarea cumnatului ei, cu scopul de a obține actele de divorț. Teama adevărată a lui Fanny este că sora ei ar putea înnebuni din pricină că a fost părăsită.
Temerara și imprevizibila Fanny este ajutată de Jijek, fost soldat, o enigmă pentru tot orașul. Pe drum, cei doi sunt atacați de răufăcători, iar Fanny pune în aplicare toată experiența în mânuirea cuțitului pe care o dobândise în casa tatălui ei, măcelar de meserie. Ea este „fiica măcelarului”. Urmăriți pentru crimă, Fanny și Jijek sunt găzduiți de Patrick Adamski. Oricât ar fi de mare, se dovedește că toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Din prostia agenților lui Novak, lucrurile iau o întorsătură absurdă. Novak însuși, căpetenie a serviciului de informații, este pus sub urmărire, fiind urmărit atent de propriii subalterni. Sistemul se supraveghează singur.
„Imediat ce hotărăște asta, se gândeşte la ce e mai rău: și anume că, de acum înainte, cei doi agenți din biroul lui Dodek îl vor ține în permanență sub observaţie. Nu e vorba de paranoia. El însuși a fost acela care le-a impus oamenilor săi doctrina supravegherii, lucru bazat pe premisa că Ohrana nu e o structură ierarhică, ci una construită asemenea unei pânze de păianjen, lăsându-i pe toți membrii ei la fel de vulnerabili în fața anchetei.” (p. 391)
O secvență memorabilă surprinde ridicolul în care se ajunge din pricina vanității. În regimentul lui Radzețki, ofițer catastrofă, obtuz și inuman, apare un foarte tânăr artist militar, un adolescent. Radzețki îi cere imediat tânărului Șepkin să-i realizeze portretul – ofițerul pozează preocupat, studiind hărțile Dunării, într-o proiecție eroică. „Artistul” știe să facă un singur tablou, doar atât apucase să învețe, așa că, pentru a ieși din încurcătură, Șepkin face portretul țarului, adăugând câteva detalii care să apropie cât de cât imaginea de cea a lui Radzețki – mai mult păr și o eșarfă.
Ofițerul se privește brusc cu alți ochi și își descoperă calități inexistente, de pildă, originea nobilă. Pe Radzețki nu-l deranjează că nu prea seamănă cu cel reprezentant în tablou, dar face niște observații – câteva retușuri se pot face la bărbie și la frizură. Au urmat și alte portrete, în care Radzețki părea, cum îl ironizează ofițerii, fiul țarului.
„A ordonat imediat ca soldatul Şepkin să-i realizeze portretul, în timp ce stătea aplecat deasupra hărţilor Dunării. Şi ce a făcut Şepkin? Exact ce făcea mereu. L-a pictat pe Ţarul de Fier, acoperind chelia acestuia cu smocuri de păr și adăugând legătura maronie pe care Radzețki o purta înfășurată în jurul gâtului.
Draga mea doamnă, permiteți-mi să vă spun ceva: nimic nu le face oamenilor o mai mare plăcere decât să se uite la un portret care-i înfăţişează într-o lumină favorabilă. Sergentul Serghei Sergheiev ştia ce face în clipa în care îl pedepsea pe Ignat Şepkin, forţându-l să copieze portretul ţarului. Brusc, Grigori Radzețki se vedea pe sine – fiul unor mujici dintr-un sat de lângă Kazan, care fusese avansat la rangul de colonel, fără titlu a medalii – aşa cum nu se mai văzuse niciodată.
A privit tabloul care-i înfățișa chipul mohorât – craniul alungit, pielea asprå, ochii căprui, părul rărit, nasul strâmbat într-o expresie de nemulţumire și buzele strălucitoare – și a văzut imaginea unui aristocrat. Ochii verzi, mustaţa îngrijită, perciunii tăiați, fruntea puțin prea înaltă, poate, şi bărbia uşor proeminentă, toate alcătuiau imaginea standard a unui ofiţer, un om plin de onoare și cu un profund simţ al datoriei.
Radzeţki şi-a examinat îndelung portretul, iar Jijek a observat că privirea lui începuse să se înmoaie. Mai târziu, Jijek şi-a dat seama că era pentru prima dată când Radzeţki nu se mai percepea pe sine ca fiind fiul analfabet al unui cultivator de cartofi, sărac lipit pământului. Acum era un ofiţer educat, un adevărat membru al nobilimii! Un artist de bună credinţă mi-a pictat portretul, se gândea el… Grigori Radzeţki, ăsta ești tu, ăsta ești chiar tu, fără nicio urmă de îndoială.” (pp. 264-265)
Fiica măcelarului susține teza că înțelegerea lumii, acest proces complex, se realizează de la sine, chiar și în absența cuvintelor, care nu fac altceva decât să reia o informație ajunsă la destinatar pe căile nebănuite ale sensibilității. Cei care înțeleg lumea în structura ei de profunzime – puțini – sunt mai mult niște tălmaci, care se slujesc de cuvinte, fiindcă așa înțeleg și ceilalți câte ceva din ce li se întâmplă.
Fiica măcelarului este o proză care poate fi citită ca metaroman, dacă ținem cont de importanța pe care o capătă cuvântul scris și cel transformat în poveste. Reflecție asupra felului în care adevărul există în lume, Fiica măcelarului surprinde procesul de transfigurare a realității sub presiunea diverselor forme de ficțiune. Cuvântul dobândește importanță sacerdotală.
Câteva date despre autor găsim în prezentarea editurii:
YANIV ICZKOVITS (n. 1975) este un scriitor și scenarist israelian, ai cărui bunici provin din Ungaria, Cehoslovacia și România. A fost admis la faimosul Program Interdisciplinar Adi Lautman pentru Studenți Excepționali al Universității din Tel Aviv și a petrecut un an la Universitatea din Oxford ca Chevening Fellow. A fost apoi lector la Facultatea de Filozofie a Universității din Tel Aviv timp de opt ani, iar după obținerea titlului de doctor la aceeași universitate a urmat studii postdoctorale la Universitatea Columbia. Primul său roman, Puls (2007), a fost distins cu Premiul pentru Debut al cotidianului Haaretz; următorul, Adam și Sophie (2009), a primit Premiul Prim-ministrului pentru Creație Literară, iar cu Fiica măcelarului (2015; Humanitas Fiction, 2022), cel de-al treilea roman al său, Iczkovits a câștigat în 2016 Premiul Agnon, acordat după o perioadă de zece ani, Premiul Ramat Gan, Premiul Fundației Poporul Cărții și a fost nominalizat la Premiul Sapir în 2017. Fiica măcelarului i-a adus și consacrarea internațională. În 2021, i s-a acordat Premiul Literar Wingate. Cel mai recent roman al lui Iczkovits, Nimeni nu părăsește Palo Alto (2021; Humanitas Fiction, 2023), a fost de asemenea nominalizat la Premiul Sapir. Lucrarea Wittgenstein’s Ethical Thought, bazată pe teza sa de doctorat, a apărut în limba engleză în 2012.
Las mai jos alte fragmente:
„Adevărul nu are nevoie de aprobări; adevărul nu are nevoie de turme credule. Minciunile pot fi diseminate în mase, dar adevărul atinge inima fiecărui individ în parte.” (p. 430)
*
„Novak a reuşit să dovedească din nou că adjunctul lui tembel este incapabil de gândire creativă, pentru că, asemenea unui plăpumi prea mici, creierul in Dodek e destinat să lase nedescoperit tocmai esențialul. Pentru a evita să se mai pună într-o astfel de poziție, Novak îşi impune să fie cu luare-aminte, să nu mai piardă din vedere faptul ca această anchetă e unică. Întorsăturile pe care le ia nu sunt legare exclusiv de fugari înşişi; ea reuşeşte să-i strângă de gât inclusi pe investigatori. Nu este oare așa?” (p. 402)
*
„Se simte epuizat. Nu-l interesează câtuși de puțin teancul de scrisori de pe biroul său. Plicurile nu conțin decât linguşeli şi minciuni, fie adresate lui, fie scrise de el.
Mereu a crezut că, dacă li s-ar da şansa, rebelii și insurgenții pe care îi urmăreşte el ar întoarce ţara cu susul în jos, provocând un adevărat dezastru. Ignoranții și imbecilii l-ar înlocui pe Alteţa Sa Imperială, Ţarul, delincvenţii şi pungașii ar deveni ofiţeri de armată şi poliţie, în vreme ce prinţii şi aristocrații ar cerşi pe străzi. Anarhie totală! Dar ce au acum? Nu pare că ordinea asta socială, coruptă cum e ea, seamănă din ce în ce mai mult cu o anarhie? Şi dacă legea și fărădelegea sfârșesc prin a deveni unul și acelaşi lucru? Ce conține grămada asta de plicuri de pe biroul lui? Trădare și bârfă, jumătăți de adevăr și invenții. Un vecin acuzând un altul: ăsta nu și-a plătit taxele, celălalt minte autoritățile, ăştia au fost văzuți în compania socialiştilor, ceilalți l-au vorbit de rău pe unul dintre prinții apropiaţi ţarului. Toate conţin cuvintele Vă rog să ţineţi minte că l-am servit cu credinţă pe Țar, urmate imediat de: În altă ordine de idei, îl recomand pe fiul meu drept candidatul perfect pentru poziția de funcționar în serviciul public. Ce vor cu toţii? Să facă favoruri, să-şi dovedească loialitatea și supunerea și să se apropie cât mai mult de sursa de putere.” (p. 386)
*
„Dar Pazhari ştie mult prea bine că există două feluri de oameni: cei care sanctifică legea și cei care își urmează propria conştiinţă. Primii vor avea câștig de cauză în orice dispută, iar cei din urmă vor face mereu ceea ce trebuie.” (p. 354)
*
„În clipa aceea, Jijek şi-a dat seama că nu mai putea rămâne martor al evenimentelor: el, simplu Jijek Breşov, aghiotant, un vasal va vieţile camarazilor lui. Vă rog să mă iertaţi, dar ideea aceasta nu era deloc nouă. Dorinţa de a salva regimentul de sub teroarea crudului său comandant era înrădăcinată adânc în inima fiecărui soldat al unităţii. Și, dacă puteți păstra un secret, pot să vă spun că ideea asasinării lui Radzeţki a apărut nu numai o singură dată. Și ocaziile au fost destule: ar fi putut să-i înfigă un glonţ în spinare, în timpul luptelor, sau chiar să-i otrăvească mâncarea. Planul lui Jijek, în orice caz, era unul complet diferit și, dacă îmi permiteți să adaug, consta în totalitate din a-şi exercita profesia. Jijek voia să-i salveze scriind scrisori.” (p. 278)
*
„Să fi fost scrisoarea fictivă a doamnei Venediktova aceea care a dus la decizia lui Radzeţki de a anula ambuscada? Poate. Este, în orice caz, o posibilitate care nu trebuie exclusă. Era limpede că Jijek îl dezorientase pe maior și că făcuse asta în mod intenționat. Confundase un patriot neobosit cu aristocrația lipsită de coloană vertebrală a Sankt-Petersburgului și, Doamne apără și păzește, ceva în legătură cu aceste bârfe din capitală reușise să pătrundă dincolo de carapacea dură a lui Radzeţki. Fortăreaţa pe care maiorul se străduise din greu s-o ridice în jurul propriului sentiment al datoriei cedase, iar ceva de genul interes personal îi bătea acum la uşă.
În cele din urmă, Jijek îşi găsise vocea. Nu se mai folosea de cuvintele lui Puşkin, nici nu-i mai permitea Tatianei să vorbească prin condeiul lui. Iată-l acolo, scriind într-o limbă nouă, inventată de el însuşi: limba doamnei Venediktova. Şi funcționase. Jijek nu avea de ales, trebuia să încerce din nou. Săptămâna următoare, a sosit un alt plic.
– O nouă scrisoare de la doamna Venediktova!
– Ştim deja că e loială, așa că să trecem mai departe, a zis Radzeţki, radiind.
Apoi, încercând şi nereușind să-şi înfrâneze curiozitatea:
– Ce spune? Ceva interesant?
– Nu tocmai, a răspuns Jijek. Petersburg și iar Petersburg și tot mai mulți nobili înfricoşați de luptă, și bârfe, și tineri generali citând din Arta războiului lui Sun Tzu, și ce spun oamenii despre rana lui Paskevici, şi…” (p. 281)
*
„Exact așa arată sfârşitul unei naţiuni, momentul în care oamenii nu mai înţeleg legea ca fiind echivalentă cu dreptatea. Dar de ce l-ar surprinde lucrul acesta? Nu trebuie decât să se uite la propriii oameni. E înconjurat de o ceată de cretini. Măcar Albin Dodek nu e şi beţiv, dar toți ceilalți duhnesc a votcă și nici nu fac efortul de a acoperi mirosul cu suc de fructe. Își ard maţele cu cvas ieftin, apoi ies noaptea să facă arestări. Sunt incapabili de gândire, contemplare sau reflecție. Dacă li se ordonă să aducă la secţie pe cutare și cutare, se duc și o fac, fără să pună nici un fel de întrebări. Și încă un semn al decăderii unei naţiuni: numai nerozi umplând toate palierele poliției și ale forţelor de securitate.” (p. 439)
Fiica măcelarului de Yaniv Iczkovits
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
Traducere din engleză și note de: Ioana Petridean
Anul apariției: 2022
Nr. de pagini: 496
ISBN: 978-606-097-041-5
Cartea poate fi cumpărată de aici.
