Când te întrebi dacă mai este valabilă prejudecata referitoare la receptarea de gen a literaturii, cu alte cuvinte, dacă există, cu adevărat rafturi exclusiv feminine sau exclusiv masculine, cel puțin la nivel de intenție a autorului, îți dai seama că întrebările sunt, de fapt, altele. Poate aborda un scriitor clasic atât de direct probleme ce țin de intimitate?! În ce măsură discursul mai mult decât colocvial al personajelor folosește intenției auctoriale, ocolind falsa pudoare?! Se poate spune că scrisul, mai ales cel la persoana I, este mai curând o miză a persuasiunii, decât o livrare riscantă a sinelui?!
Cam în aceeași tonalitate ca romanul Clar de femeie, cartea acesta a vanitătii masculine este, în esență, ceea ce arată și titlul: Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea. Un astfel de anunț putea fi întâlnit în metrou. Replica apare într-o discuție pe care protagonistul, un bărbat de 59 de ani, ce se consideră încă tânăr, o are cu propriul fiu, ajuns și el la 35 de ani. Ecourile replicii însoțesc vizitele lui Jacques Rainier la un medic specialist în identificarea și tratarea proceselor îmbătrânirii.
„– Ce-ai păţit? Arăți îngrozitor.
– Există în staţiile de metrou pancarte plasate alături de ieşire: Dincolo de limita aceasta biletul îşi pierde valabilitatea…” (p. 222)
Pentru a trăi, ai nevoie de bilet de călătorie. Un timp călătoria este frumoasă. În mod real, limita vitalității este fixată de vârsta biologică. Procesul îmbătrânirii este inevitabil și ireversibil. Cu bune date native, cu înzestrare genetică, se pot păstra aparențele. Sunt bărbați care nu-și arată vârsta. Cu grijă, și forma fizică poate fi ținută în parametri. Contează evident și statutul social, bărbații bogați fiind considerați nu doar mai fericiți, ci și mai tineri decât cei care, de exemplu, sunt pândiți de faliment – ca să folosim puțină ironie, puțin sarcasm, în spiritul cărții.
Jacques se apropie de 60 de ani, lucru ce i se pare înspăimântător. Bărbatul, oricum civilizat, își supraveghează trupul și își acceptă cu greu declinul fizic. Nu poate vorbi deschis despre problemele sale decât cu străinii. Nevoia de a scrie despre criza pe care o traversează îl ajută să câștige timp.
Un concept interesant este în roman acela de fidelitate. Termenul revine în diferite conjuncturi, cu diverse definiții, în formulări subtile, jocuri de cuvinte, scriere cu subtext.
„Fidelitatea nu era de altfel pentru mine un contract de exclusivitate; era o noțiune de devotament și de comunicare în același sens al valorilor.” (p. 7)
*
„– De ce te îmbraci tu întotdeauna la fel, Jacques, cam ca Humphrey Bogart, cu pălărie și tot tacâmul, ca în fotografiile tale de acum treizeci de ani?
– Nu ştiu. Din fidelitate, presupun. Sau din iluzia că voi rămâne neschimbat. Sau, poate, din acea căutare a ceva demodat care lansează o modă. Any more questions?!
Mă studia cu un ochi critic.
– Nu știu dacă te-aş fi iubit, dacă ai fi avut treizeci de ani… Tot viitorul acela pe care l-ai fi avut în faţă m-ar fi speriat… E un pic răutăcios ceea ce-am spus?
– Nu. Este o certitudine că ne rămâne foarte puţin timp…” (p. 132)
Jacques Rainier pare mai tânăr cu zece ani decât prietenul său american, deși cei doi au aceeași vârstă. Discuțiile cu Jim Dooley se poartă, fără voia francezului, pe teme de mare intimitate.
Îndrăgostit de Laura, Jacques este devastat de diferența de vârstă dintre ei, 37 de ani, și vrea să o părăsească pentru că… o iubește. Încântătoare, Laura citește literatură sud-americană, prețuiește eleganța și autenticitatea. Fata îi scrie lui Jacques scrisori de dragoste și încearcă să înțeleagă, în lipsa unei discuții directe, ce se petrece cu bărbatul iubit.
Criza sentimentală se suprapune pe cea financiară, iar Jacques este gata să abandoneze lupta. Își pregătește o ieșire spectaculoasă din scenă, mizând pe demnitate, însă planurile sale eșuează și se trezește, o dată în plus, în fața realității brutale.
Fără să fie excepțional, romanul lui Gary are ceva profund, o nuanță din aura filmelor lui Paolo Sorrentino, La grande bellezza și La Giovinezza – viața de lux, eleganța masculină, eleganța, în general, atmosfera decadentă și iminența sfârșitului. Mai devreme sau mai târziu, vine și momentul confruntării adevărate: se spune că sufletul nu îmbătrânește, lucru care nu este valabil și în privința trupului.
Câteva date despre autor apar în prezentarea editurii:
Scriitor (romancier, eseist, autor de memorii), aviator, diplomat, regizor, scenarist, ROMAIN GARY, pe numele adevărat Roman Kacew, s-a născut pe 8 mai 1914 la Vilnius într-o familie evreiască și a crescut la Varșovia, unde mama sa l-a botezat catolic. În 1928 s-a stabilit în Franța. A studiat Dreptul la Aix-en-Provence și Paris. În timpul războiului, când și-a luat numele de Gary, a fost pilot în Forțele Aeriene Franceze Libere, primind ulterior multe medalii și distincții, printre care titlul de Comandor al Legiunii de Onoare. L-a întâlnit pe generalul de Gaulle în 1940 la Londra și a rămas toată viața un admirator al acestuia. După război, cariera de diplomat avea să-l poarte la Sofia, Berna, New York, Londra, Los Angeles. S-a căsătorit în 1945 cu jurnalista britanică Lesley Blanch. Numit consul general la Los Angeles, a întâlnit-o pe actrița Jean Seberg, cu care s-a căsătorit în 1963, a avut un fiu și de care a divorțat în 1970. Pe 2 decembrie 1980, la un an după ce aceasta s-a sinucis, Romain Gary s-a împușcat. Este singurul scriitor care a primit de două ori Premiul Goncourt, mai întâi ca Gary, apoi ca Émile Ajar (identitatea lui Ajar s-a aflat abia după moartea autorului). Opera vastă, eterogenă semnată Gary se întinde pe mai mult de patru decenii. Dintre romanele sale menționăm: Educație europeană (Éducation européenne, 1945; Humanitas Fiction, 2020), Marele vestiar (Le grand vestiaire, 1948; Humanitas Fiction, 2021), Les racines du ciel (1956, Premiul Goncourt), Promisiunea zorilor (La promesse de l’aube, 1960; Humanitas Fiction, 2018), Păsările se duc să moară în Peru (Les oiseaux vont mourir au Pérou, 1962, Humanitas Fiction, 2023), Lady L. (Lady L., 1963; Humanitas Fiction, 2021), La tête coupable (1968), Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea (Au-delà de cette limite votre ticket n’est plus valable, 1975; Humanitas Fiction, 2019), Clar de femeie (Clair de femme, 1977; Humanitas Fiction, 2017), Zmeie de hârtie (Les cerfs-volants, 1980; Humanitas Fiction, 2019) etc.
Las mai jos alte fragmente:
„De când visează omul, au existat deja atât de multe strigăte de ajutor, atâtea sticle aruncate în mare, încât este uimitor că vezi încă marea, n-ar trebui că se vadă decât sticle.” (p. 8)
*
„– A trebuit să-mi las Boeing-ul la Milano, pentru că nu mai erau oameni în turnul de control. Nici elicoptere, nimic. Am venit cu mașina…
L-am compătimit și i-am dat întâlnire la ora nouă şi jumătate la bar, nu fără a mă întreba cărui fapt datoram o asemenea onoare. Îl cunoşteam foarte puţin. Raporturile mele cu el constau mai ales în a-l evita: nu aveam aceleași cifre de afaceri.” (p. 5)
*
„Gustul trofeelor nu trece odată cu vârsta, iar psihicul câştigă uneori în înverşunare ceea ce pierde corpul în vigoare.” (p. 13)
*
„Ea intră cu un avânt al pletelor și o dezordine a gesturilor şi a mişcărilor care-mi dădea întotdeauna impresia că încă nu ştia să zboare. S-a aşezat în fața mea, cu mâinile împreunate. O iubeam prea mult ca să poată fi înşelată de zâmbetul meu.
– Ce se întâmplă, Jacques? Tu… n-ai de gând să mă părăsești? O întâlnire într-un bistrou şi am ceva să-ți spun, asta e pentru a evita rezolvarea între patru ochi?
– Am scăpat cu greu de un nepoftit și voiam să te văd, asta-i tot. Am fost nefericit în bistroul ăsta la douăzeci de ani, și era cazul ca situația să se schimbe.
Coatele noastre erau pe masă și ne țineam de mâini. Ochii i se umplură de lacrimi.
– Jacques, ce faci atunci când ești fericit pe deplin? Îți zbori creierii, sau ce? (p. 116)
*
„– Laura, urmează să-mi închid prăvălia. Îmi lichidez toate afacerile. M-am bătut prea mult în viaţă, a ajuns o obişnuinţă. Ringul. Arena. Cei câțiva ani buni care îmi mai rămân vreau să-i trăiesc din plin. Vreau să plec. Să plec, înțelegi?
Ridicasem vocea. Laura tăcea, mă privea cu atenţie.
– Aici, am tot timpul impresia că am pe cineva sau ceva pe urmele mele. Am mereu impresia unei capcane. Vreau să şterg putina împreună cu tine. Departe. Laos. Bali. Kabul. Nu prea știu, dar aici mă simt ameninţat de inevitabil…
– Care inevitabil?
– Spengler. Declinul Occidentului. Căderea Imperiului Roman. Crezi că mai știu? E ceva putred aici.” (p. 117)
*
„În 1971, am aflat, deschizând un săptămânal, că Jim Dooley voia să redreseze Turnul din Pisa. Acesta era cel puţin sensul interviului care îmi căzuse sub ochi – dar poate că ziarista Clara Foscarini introdusese acolo vreo maliţiozitate deliberată. Americanul exprima într-adevăr opinia că nu era suficient să consolidezi celebrul turn înclinat pentru a-l împiedica să se prăbușească, ci trebuia să i se redea acestei capodopere a Renaşterii mândra sa ținută de altădată. După el, ştiinţa modernă era întru totul capabilă să ridice mănușa aceasta pe care acțiunea timpului și legile gravitației o aruncau geniului omenesc. Potrivit ziaristei, Jim Dooley îi telefonase la ora două dimineața, ca și cum ar fi existat o extremă urgență, şi-i expusese ideea timp de o jumătate de oră, anunţând că era gata să finanţeze el însuşi operaţiunea. Foscarini îşi încheia articolul spunând că, după părerea sa, știința și tehnologia aveau totuşi nişte limite evidente: de exemplu, mirosul de whisky nu se transmitea prin telefon.
Ideea de a redresa Turnul din Pisa a provocat în Italia o ilaritate generală, iar Dooley a făcut o declarație în care nega în mod formal că ar fi emis astfel de afirmaţii. El voise doar să le sugereze autorităţilor să organizeze un concurs între ingineri pentru a determina mijlocul cel mai sigur de a salva capodopera ameninţată.” (p. 14)
Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea de Romain Gary
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
Traducerea: Liviu Papuc
Anul apariției: 2019
Nr. de pagini: 240
ISBN: 978-606-779-505-9
Cartea poate fi cumpărată de aici.
