Fetița-Vampir. Mai departe, scrie-n carte

Fizica fractalilor, mi-am zis, văzând cum se deschid coridoarele și se mută din loc spații întregi, cum apar și dispar încăperi ascunse sub un tiv destrămat, cum se modifică labirintul coridoarelor subterane sau croiala cortinelor brodate, mirosind a lavandă. Izvoarele își mută cursul și cărările se încurcă, dantesc, în apropiere de Dealul Negru, nu departe de Crângul Pantofarilor, în Câmpia Scorpiei sau la Ostroavele albe ale Blajinilor, când bate orologiul din vechiul turn al Tiparniței ora cinci: la mijlocul vieții.

Nel mezzo del cammin di nostra vita – Mănăstirea de la Calu Gastru stă așezată în văzduh, „într-un pai reazămă, într-un pai spânzură”. Ajungi acolo când se împlinește sorocul și, la fel cum se întâmplă în viața reală, trebuie să fii pregătit pentru decepții. Cel mai bine este să te sprijini pe forțele tale, asta descoperă Todosia, fetița de 13 ani pornită în căutarea adevărului, a culorilor și a mamei, Ana Bugiana. Doar Pricoliciul îi va fi Todosiei călăuză și sprijin de nădejde. Cărțile bine scrise au aceastră caracteristică: funcționează ca niște scrieri în palimpsest. Nu e de mirare că, întâlnindu-te cu Pricoliciul, cu sfinții și cu sfintele, ba chiar și cu vampirii, te afli în miezul unei secvențe de mitologie românească.

Swift și Călătoriile lui Gulliver, m-am gândit apoi, când am terminat primul capitol și mi-am dat seama că această carte minunată are toate datele unei utopii sau ale unei distopii, recunosc că nu m-am hotărât încă – urmează să aflăm în volumul al III-lea dacă lumea aceasta propusă cititorilor de toate vârstele este cea mai bună sau cea mai rea dintre lumile închipuite. Și Mai departe, scrie-n carte:

„Haralambie! A strigat Cataractă. Te căutăm de câteva zile. Tu ești răspunzător pentru toată nenorocirea care se întâmplă în oraș.” (p. 144)

Dioptrie și Cataractă lucrează la departamentul responsabil de Corectură, înțelegeți Cenzură. Trimiși în misiune de șef, Agerul Ochilor, cei doi funcționari reușesc să vadă limpede că lucrurile scapă de sub control. „Nenorocirea” cu pricina e nelămurită și așa rămâne cam tot romanul. Însă este important ca lucrurile să rămână la nivel aluziv, niciodată dezvăluite pe deplin, cum cere convenția narativă a acestui tip de proză: să stai cu sufletul la gură și, când crezi că ai deslușit ițele, să-ți dai seama că ele sunt mai încurcate ca niciodată. În sacul Sf.Haralambie sunt adunate ciumele. Scapă, în împrejurări neclare, o ciumă și, dintr-o dată, viața unei întregi lumi se schimbă, iar „semnele” sunt peste tot.

„Nenorocirea” justifică îngrijorarea conducătorului, un fel de lider suprem, altfel ales democratic în Cetatea de Scaune. Acest individ „plăpând și negricios”, cu început de chelie, cam insomniac, neliniștit din fire, își primește, dimineața, secretarul în pijamaua peste care aruncă neglijent un halat. Omul consultă solomonarii, responsabili cu prognoza, când nu rătăcește prin Vila Prezidențială câte o jumătate de zi pentru a ajunge în camera de consiliu. În vremea Basmului Nou, primise distincția de voinic fruntaș, fiindcă lucrase la construcția barajului peste Apa Sâmbetei. Președintele Țării Vampirilor are apucături dictatoriale, aruncate însă în derizoriu de alte apucături, ale membrilor guvernului, eroi de prin toate basmele cunoscute, adunați cu greu la o ședință decisivă, pentru a discuta despre ciuma (bubonică, masonică, Ciuma lui Camus) din Oraș:

„ ̶ Ce știți de prognoza meteo? întrebă Președintele mai mult într-o doară, pe un ton deja colocvial, în timp ce ronțăia un castravecior murat. Au anunțat solomonarii o schimbare a vremii? Sau… a vremurilor?

Preocupați să bea și să înghită, miniștrii săi nu știau ce să-i răspundă. Și nici nu-i interesa dacă urma să fie burniță, nor sau furtună, din moment ce slujbele lor erau sigure și la adăpost de intemperii.

̶ Mi s-a părut că a ieșit soarele desupra orașului, continuă Președintele, oarecum visător. N-am mai văzut soare în Cetatea de Scaune de pe vremea când eram copil. Mereu numai ceață… Dar parcă deunăzi și ceața se mai risipise, cerul era mai limpede, am putut zări de la fereastra mea culmile munților Urieșilor, în depărtate.

̶ Eu unul n-am văzut nimic, vorbi Setilă cu gura plină. Mi-am petrecut toată ziua în crama mânăstirii celor 40 de mucenici de unde am luat vinul.

̶ Eu am fost pe drumuri, am cercetat starea proastă a agriculturii, spuse Flămânzilă.

̶ Și eu am fost pe teren, la Împăratul Verde, găsi o scuză și Sfarmă Piatră, în vreme ce înfuleca o sarma apărută de niciunde.

Spre surprinderea Președintelui, niciunul dintre miniștri săi nu semnase condica la locul de muncă, cu toții avuseseră alte treburi, mai importante. Însă pe cine să pună în loc? Pe spiridușii cei corupți? Pe zmeii cei tonți și lacomi după averi? Pe afurisitele de zâne? Președintele oftă neputincios – chiar nu avea pe cine!” (p. 96)

Apoi mi-a venit în minte Alice în Țara Minunilor, influențată de Todosia, personaj fermecător, o fetiță care visează să ajungă zână. În cele din urmă, am rămas cu gândul la Harry Potter, că prea sunt multe elemente greu controlabile, la nivel de spațiu și de timp – o casă care are propria memorie anticipează schimbarea vremurilor și se închide etanș, când ferestrele sunt înghițite de ziduri. Oricum, casa aceasta era, de fapt, un portal, ca celebrul peron ¾ de la care puteai să pleci nu la Școala de Zâne, cum dorește Todosia, ci la Hogwarts.

Nimeni nu este cu adevărat ceea ce crezi tu că este, nici măcar Inia Dinia, o zână indecisă și cam impulsivă, care migrează ușor spre statutul de personaj negativ. Pricoliciul, asociat, de regulă, duhurilor rele, se dovedește cumsecade, își păstrează luciditatea și își ține în frâu ispita de a provoca mici necazuri oamenilor, se gândește, cu alte cuvinte, la consecințe, e vizionar și călăuză de încredere pentru Todosia. Multe personaje au, în cartea Adinei Popescu, un statut ambiguu, evoluând invers decât te-ai fi așteptat. Făt-Frumos ar trebui să fie erou pozitiv. Descoperim că este oportunist și tare ispitit de zestre. Nici curaj nu are prea mult – cum se vede din episodul recuperării apei vii – și, cel mai grav, e resemnat. Se ocupă doar de propria imagine și de vizitatorii grajdurilor împărătești, socializează cu turiștii:

„Deocamdată vă învit să-mi vizitați grajdurile și să socializați cu turiștii care sosesc aici din toate colțurile lumii ca să-mi vadă caii năzdrăvani. Veți avea parte și de o demonstrație de acrobație pe care o voi susține împreună cu viitoarea mea soție, Ileana Cosânzeana.

Reporterița cea înaltă de la Voinici în top și-a notat conștiincios pe carnețelul ei un posibil titlu de articol care să facă furori: Făt-Frumos, cel mai râvnit burlac al Basmului, vrea să se însoare.” (p. 61)

Sunt convinsă că fiecare cititor găsește în cartea aceasta cel puțin un pasaj preferat. Mie îmi este foarte greu să aleg. Mai întâi m-am gândit la descrierea grădinii din fața casei în care locuiesc Todosia și mama ei, Ana Bugiana. Florile aveau asupra celor care treceau prin preajma grădinii un efect adormitor – dimineața, tot felul de oameni zâmbeau, întârziind în somnul dulce al unui vis împlinit, după toate regulile happy-end-ului.

Până la urmă, m-am oprit la un alt fragment, acela în care Todosia o întâlnește pe Inia Dinia față în față și își dă seama că zâna trecuse de la o vârstă la alta sub ochii ei, în câteva minute. La început, fără machiaj, fața zânei părea plină de riduri, „motolit ca un șervețel împăturit de mai multe ori”. Părul îi încărunțise la tâmple. La finalul întrevederii, Inia Dinia este, din nou, „tânără și desăvârșită”:

„Fata a tresărit şi s-a întors. Abia atunci a observat-o pe Inia care stătea întinsă pe un divan, înconjurată de perne decorative. Îşi ştersese machiajul, pielea albă şi subţire de pe chip i se încreţise într-o reţea de mii de riduri nevăzute care nu semănau cu cele obişnuite, de bătrâneţe. Era pur şi simplu un chip mototolit ca un şerveţel care fusese împăturit de mai multe ori, însă, în acelaşi timp, foarte tânăr. (…) Acum arăta ca o fată bătrână un pic tristă. Obrajii i se scofâlciseră, iar părul îi albise pe la tâmple.

̶ Vă rog să mă scuzaţi, a spus repede Todosia. S-a făcut târziu, sunt foarte obosită şi aş vrea să plecăm mâine în zori. Vă mulţumesc pentru tot ajutorul pe care ni l-aţi dat şi promit să mă întorc cât mai repede la şcoala de zâne.

Inia i-a zâmbit cu prietenie. Când s-a ridicat la rândul ei să o conducă, s-a scuturat de bătrâneţe ca şi cum ar fi dezbrăcat cu lejeritate o haină care nu i se potrivea. Arăta din nou tânără şi desăvârşită.” (p. 311-322)

În zilele acestea de pandemie, având în jurul meu chipuri aproape complet ascunse de mască, am încercat de multe ori să ghicesc, exact ca Todosia, vârsta celor pe care nu-i puteam privi direct. Mi s-a părut că, uneori, masca aceasta, de poveste și ea, nu doar că îi proteja, dar le dădea oamenilor și puterea să se scuture de bătrânețe. „Mai departe, scrie-n carte”, ne spune Adina Popescu, o autoare care ne propune reașezarea unei specii clasice într-o matrice actualizată, scriere pe niveluri și deschidere spre multe chei de interpretare, îndemn la reflecție și la descoperirea lumilor posibile, pledoarie pentru cititul de plăcere.

O istorie secretă a Țării Vampirilor. Cartea fetiței-vampir de Adina Popescu