Fericirea și arhitectura ei – „Arhitectura fericirii” de Alain de Botton

Trăim vremurile care fac posibilă conviețuirea timpurilor apuse deodată cu prezentul continuu. O idee despre această conviețuire ne putem face dacă privim cu atenție o stradă oarecare din orașul în care trăim. Aglomerată, pestriță, zgomotoasă, clădiri urâte, înalte sau prea vechi, iată doar câteva cuvinte și expresii care ne ajută o descriem. La o privire mai atentă ne dăm seama că zilnic trecem pe lângă aceleași case sau clădiri care adăpostesc vremelnic diferite instituții; trecem pe lângă ele, dar nu putem descrie la un prim apel prea multe dintre detaliile de ordin arhitectonic. Uneori ne aducem aminte cu greu culoarea peretului exterior, alteori ne grăbim să ascundem diformitatea sau urâțenia în spatele unei propoziții neutre – „Am intrat doar cu treabă!” sau „N-am stat niciodată să mă uit cu atenție!”.

„Tristețea bărbatului are și un corolar. Probabil că avem cea mai mare receptivitate la lucruri frumoase atunci când viețile noastre sunt în cel mai mare impas. Momentele noastre de cădere dau arhitecturii și artelor cele mai bune șanse, fiindcă în asemenea perioade ne e cel mai foame de calitățile lor ideale. Nu creaturile cu minți organizate și aerisite vor fi cele mai impresionate de imaginea unei camere curate și goale, în care lumina soarelui spală o suprafață generoasă de beton și lemn, după cum nu omul încrezător că afacerile lui sunt în ordine va tânji să crească sub – ori va vărsa o lacrimă văzând – tavanele lui Robert Adam.” (p. 150)

«Un magazin de antichități aflat pe una dintre marginile zdrențuite ale Londrei nord-vestice. Afară, sirenele ambulanțelor fac aluzie la asasinate, elicoptere de poliție se leagănă deasupra capului și oameni cu șosete desperecheate merg pe stradă, anunțând dezastre milenariste unor trecători indiferenți.

Poate termenul „magazin de antichități” este prea afectat și politicos pentru a capta adevărata natură a stabilimentului. Aici nu miroase a piele veche și nu există vânzători cu ochelari semilună; locul seamănă mai degrabă cu depozitul unui executor judecătoresc sau cu o curte cu vechituri. Aici, obiectele fac o ultimă încercare de a tenta persoane cu tulburări de vedere, înainte de a fi aruncate să se degradeze într-o groapă de gunoi.» (p. 153)

Globalizarea accelerată a ultimilor decenii contribuie decisiv la confuzia stilistică în ceea ce privește arhitectura specifică unui anumit loc – ecclectismul a ajuns să dicteze în orice domeniu, cu atât mai mult în spațiul public, iar amestecul de materiale de construcție nu se mai face de mult vreme după anumite canoane. Se adaugă și lipsa unei legislații (unitară) în domeniu, atât de necesară pentru păstrarea clădirilor vechi așa cum sunt ele; nu intrăm acum în discuția cu felurile în care se pot renova clădirile din alte epoci istorice, după ce reguli și cu ce materiale de construcție. Rămânem doar la ideea principală, în jurul căreia își construiește cartea – ce legătură este între fericirea omului și clădirea în care acesta locuiește?

„Nu ar trebui să credem că în epoca modernă, care se mândrește adesea că respinge zorzoanele și lasă pereții netencuiți și goi, nu lipsește nimic. Pur și simplu lipsesc lucruri diferite. Absența politeții nu mai este cea mai mare spaimă. În majoritatea orașelor occidentale, cel puțin, mahalelele mizere au fost înlocuite de străzi curate și bine delimitate. Viața în lumea dezvoltată a devenit supusă normelor și abundentă din punct de vedere material, pedantă și rutinată, până într-acolo încât dorințele au luat acum altă direcție: către natural și simplu, către brut și autentic, dorințe pe care gospodăriile burgheze le traduc în pereți nefinisați și cărămizi ușoare.” (p. 59)

Botton nu se referă doar la case, adică la spațiile în care oamenii își trăiesc viețile private, departe de orice invazie/intruziune a membrilor societății/comunității. El ia la analizat și spațiile publice, locurile în care individul ajunge să petreacă uneori mai mult timp decât acasă; nu e de mirare că avem în volum bine reprezentate spații muzeale, hoteluri, cafenele, clădiri de birouri, piețe publice celebre, poduri și multe alte edificii arhitectonice. Sunt locuri pe care Alain de Botton le-a străbătut la pas sau despre care s-a documentat îndelung. De altfel, stilul unic al eseistului cucerește (corect ar fi seduce) tocmai pentru că îmbină în doze bine gândite documentarea îndelungată și deloc superficială cu o exprimarea aparent lejeră, dar care facilitează înțelegerea (deci departe de orice suspiciune de vulgaritate). Fotografiile devin generice, tocmai pentru au intrat în corpusul de carte în urma unei atente selecții și, deși sunt reproduse în alb/negru (sau poate tocmai de aceea) ele susțin vizual teoriile și ideile de bază ale lui Botton.

„Însă niciunnul dintre aceste detalii nu părea să mă scoată dintr-o dispoziție ciudată și grea, care se abătuse asupra mea la scurtă vreme după sosirea la Hotel de l´Europe. Nefericirea mea trebuie să fi avut de-a face cu faptul că, în ciuda aparențelor, nu mă aflam în Olanda, ci în Japonia, la patruzeci de minute cu trenul de Nagasaki, într-un parc tematic de 152 acri numit Satul olandez Huis Tn Bosch. Acest tărâm suprarealist fusese proiectat pentru a recrea, cu o fidelitate uimitoare, aspectul Olandei de dinaintea secolului al XX-lea, cu tot cu străzi și piețe, o rețea de canale și palatul regal din Haga. În construirea lor, japonezii – maeștri ai meșteșugurilor – fuseseră foarte meticuloși în grija pentru autenticitate: consultaseră planuri arhitecturale orginale și importaseră lemn și cărămizi din cealaltă parte a lumii. Însă o asemenea exactitate istorică nu a reușit decât să facă locul și mai cumplit, și mai enervant.

Disconfortul de a ne găsi într-un colț de Olandă în Japonia rurală ne sugereză o altă cerință pe care am putea-o impune clădirilor: aceea de a-și armoniza nu numai părțile componente, ci și de a fi coerente cu decorul; ele ar trebui să ne vorbească despre valorile și însușirile semnificative ale mediului și epocii în care au fost construite. A reflecta contextul său cultural poate fi, pentru o clădire, o misiune la fel de importantă ca aceea de a răspunde la contextul meteorologic – o clădire care îl ignoră având calitatea îngrijorătoare a celor cărora nu li se deschid ferestrele la tropice ori nu li se închid, la munte.” (p. 219)

Arhitectura fericirii de Alain de Botton este utilă și unui arhitect aflat la început de carieră – maniera de a pune idei diferite, venite mai ales dinspre domeniul socio-uman capătă o importanță majoră în acest sens -, dar și oricărora dintre cititorii dornici să înțeleagă ceva din tot haosul arhitectonic care adeseori copleșesc. Înce stil construim? vine să facă ordine în multitudinea de stiluri arhitectonice, cărora autorul le explică multe dintre canoane și rigori de construcție, iar cititorul află de ce se folsesc cu predilecție anumite materiale și nu altele. E o imersiune atipică în marea istorie a omenirii, care este privită/abordată dintr-un unghi total diferit față de cel din tratatele obișnuite/clasice de istorie. Nu se abundă în date și scheme sau clasificări ultraelaborate, dar nici nu se aruncă ideile în joc și cam atât. Nu e deloc superficial stilul lui Botton, din contra, aș spune că e surprinzător felul cum conexează idei diferite și cum jonglează cu epoci, date și locuri. În final, cititorul rămâne cu senzația că a avut parte de unul dintre cele mai antrenante cursuri de istoria arhitecturii, unul în care s-a plimbat de-a lungul și de-a latul Pământului, a dat ocol propriei case de o mie de ori, dar în timpuri diferite, a înțeles că Virtuțile clădirilor nu țin neapărat de simțul estetic al celor care le-au proiectat, iar faptul că ne vorbesc clădirile (Clădiri care vorbesc) devine deja un truism, dacă ne aducem aminte cum ne-a învățat Botton să citim semnele vechimii de pe orice fațadă sau din orice interior de construcție. Deloc întâmplător, ultimul capitol este Promisiunea unui câmp: agresiunile urbane din ultimele secole au dus la dispariția definitivă a naturii din unele locuri în care ea chiar era vitală. Faptul că populația globului a crescut foarte mult din punct de vedere numeric în ultimele decenii nu este o scuză pentru felul cum ne grăbim să renunțăm la orice petec de verde, pentru cum invadăm câmpurile din zonele de protecție din jurul oricărei metropole, doar pentru că oamenii au senzația că nu mai încap în orașe! Fuga din urban ascunde și altceva decât dragostea pentru natură: neputința de a ne recunoaște greșelile și incapacitatea de a le îndrepta!

„Mă aflam într-o parte plină de viașă a orașului și când mă săturam să muncesc, ceea ce se întâmpla mai tot timpul, mă așezam într-o cafenea de lângă hotel numită, ca în ghidurile pentru turiști, Chez Antoine. Antoine murise, dar cumnatul său, Bertrand, preluase cafeneaua și o conducea cu o neobișnuită convivialitate și farmec. Părea că, pe parcursul unei zile, toată lumea trecea pe la Chez Antoine. De dimineață, femei elegante beau cafea și fumau o țigară la bar. Polițiștii își luau prânzul acolo, iar studenții își petreceau după-amiezele pe terasa acoperită, în timp ce pe seară întâlneai un amestec de universitari, politicieni, prostituate, femei divorțate și turiști, flirtând, certându-se, mâncându-și cina, fumând și jucând pinball. Rezultatul a fost că, deși venisem singur la Paris și petreceam zile întregi fără să vorbesc aproape cu nimeni, n-am simțit deloc acea înstrăinare cu care mă obișnuiseră alte orașe – Los Angeles, de exemplu, unde locuisem cândva câteva săptămâni într-un bloc aflat între autostrăzi. În var aceea, la fel ca mulți înainte și după mine, mi-am imaginat că nu există fericire mai mare decât să poți trăi la Paris pentru totdeauna, prins într-o rutină care să includă mersul la bibliotecă, plimbatul agale pe străzi și privitul lumii din perspectiva unei de colț, la Chez Antoine.” (p. 239)

Arhitectura fericirii nu doar că o recomand, ci cred că e o lectură mai mult decât necesară, acum, când pandemia de coronavirus ne obligă să facem ordine în propriile vieți. Dacă e să aruncăm ceva la coșul istoriei, atunci bine ar fi să reunțăm la obiceuri proaste și păguboase și să ne reorganizăm viața cotidiană de asemenea manieră încât respectul pentru trecut să fie pe măsura urmelor acestuia: să conservăm clădirile și spațiile istorice așa cum au fost ele gândite inițial, să ne slujim de funcționalitatea unor interioare fără să adăugăm cu de la noi putere prea mult kitsch și să încercăm să punem în acord prezentul cu ceea ce a fost. Desconsiderarea trecutului vine și dintr-o profundă necunoaștere a ceea ce ne definește, de fapt. Iar locul căruia îi aparținem ne definește mai mult decât am crede.

Arhitectura fericirii de Alain de Botton