Fără ocupaţie. Viaţa, ca o nesimţită, merge înainte!

Între uitare şi memorie este o carte despre demnitate, despre refuzul de a trăi urât, în complicitate şi mizerie morală, o carte scrisă în acelaşi registru simplu şi, prin asta, impresionant, ca Timpul ce ni s-a dat, al lui Annie Bentoriu, sau cu Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, al lui I.D. Sîrbu. Redactor-şef al revistei Memoria, din 2003, Micaela Ghiţescu este cunoscută pentru activitatea sa impresionantă de traducător – peste 80 de volume de traduceri din marea literatură a lumii, cărţi în portugheză, spaniolă, franceză, germană şi engleză. Printre autorii traduşi de Micaela Ghiţescu se găsesc Fernando Pessoa, Lobo Antunes, Erico Verrisimo, Lidia Jorge, Rui Zink etc.

Un traducător, care se autodefineşte ca „truditor”, Micaela Ghiţescu devine, la rândul său, autor, în numele unor adevăruri care trebuie să rămână scrise. Trecutul ne este necesar pentru a ne redefini standardele etice, personale şi colective. Între uitare şi memorie este însă o carte scrisă, mai ales, ca o datorie faţă de cei dragi, rămaşi în urmă şi în umbră, aşa cum ne arată pagina de gardă:

„În amintirea alor mei, care m-au lăsat singură, cărora le-am simţit lipsa şi le-am dus dorul în toţi anii aceştia.”

Absolventă a Universităţii din Bucureşti, în 1957, Micaela Ghiţescu (n. 18 iulie 1931) provine dintr-o familie cu preocupări culturale. Mama, Maria Eliza (născută Papacostea), este licenţiată în filologie. Tatăl, doctorul Constantin Ghiţescu, esteun chirurg reputat şi un intelectual veritabil. Din 1943, până în 1948, doctorul Ghiţescu va fi directorul Institutului Clinico-Chirurgical de la Spitalul Colentina. Unul dintre cei opt copii ai unui învăţător, doctorul Ghiţescu îşi va construi o carieră strălucită, fiind şef de promoţie, autor de literatură de specialitate, om pasionat de profesia sa, pe care o practică interesat permanent de ce se întâmplă în Occident, în domeniul medicinei de vârf.

În 1945, doctorul Ghiţescu traducea din franceză o lucrare a lui Jules Lefèvre, Introducere în studiul biologiei, primind aprecierea comunităţii medicale şi, ulterior, a fiicei sale, ea însăşi un profesionist al traducerilor din franceză, şi nu numai. Credinţa doctorului a fost că cei mici trebuie educaţi să vorbească cel puţin trei limbi străine, ca să aibă acces la ce este nou şi important în diverse domenii ale cunoaşterii. Limba franceză era uzuală în casa doctorului, însă copiii vor învăţa deopotrivă engleza şi germană. Iată ce scrie Micaela Ghiţescu în cartea sa de memorii despre părinţii săi, oameni care, fără să fi avut vreo descendenţă aristocratică, aveau, fără îndoială, o aristocraţie a spiritului, un cult pentru educaţie şi, mai cu seamă, pentru limba franceză:

„Generaţiile mai tinere nu ştiu – nu au de unde să ştie – în ce măsură viaţa noastră intelectuală şi spirituală, înainte de a fi cufundată în comunism şi izolată în felul acesta de valorile occidentale, era îndreptată, dintre toate ţările Europei, în primul rând către Franţa. Din cei câţiva ani de copilărie interbelică petrecuţi într-o familie medie, fără rădăcini aristocratice sau averi moştenite, mi-amintesc că acasă se vorbea curent limba franceză, a fiindu-ne inculcată şi nouă, copiilor, odată cu germana, aproape ca o limbă maternă. Literatura clasică şi contemporană, chiar ultimele romane apărute la Paris, ca şi Revue des Deux Mondes, se aflau pe rafturile bibliotecii din casă. Mama era abonată la Marie Claire şi Modes & Travaux, tata îşi comanda cărţile de specialitate direct prin sucursala bucureşteană a editurii Masson din Paris şi instrumentarul din cabinet prin sucursala firmei francize Collin. Cărţile noastre de copii (cărţile din Bibliothèque rose cu romanele Contesei de Ségur, aventurile lui Jules Verne, dar şi Gulliver şi Don Quijotte în traducere franceză) ni se cumpărau de la librăria Cartea Românească de pe bulevardul Elisabeta.” (p.87)

Familia trăieşte din plin şocul schimbării de regim politic. Pentru medici, veniseră vremuri grele. După încheierea războiului, printr-un ordin aberant, li se confiscă tuturor medicilor din Bucureşti automobilele – un mijloc de deplasare indispensabil în această profesie. Doctorul Ghiţescu este eliberat din funcţie, fără explicaţii, deşi nu făcuse niciodată politică. Va fi considerat, ca liber-profesionist, un exploatator al clasei muncitoare, i se închide cabinetul, nu mai are acces în spital, iar pe buletinul de identitate i se menţionează: Fără ocupaţie. Din casa familiei Ghiţescu se confiscă, în urma unor percheziţii repetate, pianul, covoarele, maşina de scris, bicicletele copiilor şi alte bunuri considerate valoroase.

Doctorul se îmbolnăveşte şi nu va fi operat într-un spital, ci în propriul cabinet, transformat în sală de intervenţie de către colaboratorii săi. Intervenţie este dificilă, splenectomie, însă reuşeşte – refuzul de a fi internat în vreun spital este gestul unui om revoltat de nedreptăţile îndreptate împotriva lui. Doctorul asistă, ulterior, neputincios şi la arestarea fiicei sale. Imaginea tatălui prăbuşit de durere, deasupra unei mese, în salon, o va urmări toată viaţa pe tânăra care, la nici 18 ani, ispăşea o vinovăţie inexistentă, mai întâi la Jilava şi apoi la Mislea, într-o fostă mănăstire transformată în închisoare:

„Periodic, dar pe neanunţate, se făceau percheziţii. Se întâmpla mai ales noaptea, când eram trezite brusc din somn şi obligate să aruncăm în mijlocul camerei toate lucruşoarele noastre, pe care le ţineam în pat (pentru că nu existau dulapuri), iar noi eram scoase în curte, vara, iarna, atât de rapid că uneori nici nu apucam să punem zeghea pe noi. Nu găseau aproape niciodată ceva interzis, dar chinul mare era apoi să ne adunăm iar lucrurile, din maldărul care se formase. Totul trebuia făcut repede, repede, ne înghesuiam toate în acelaşi timp, şi cu greu reuşeam să pescuim câte ceva din… averile noastre!” (p. 111).

Doctorul Ghiţescu va muri la 57 de ani, în urma unui atac de cord, înainte ca fiica lui să fie eliberată din închisoare. Andrei Ghiţescu, fratele ei, va muri, de asemenea, în această perioadă, în condiţii suspecte.

Condamnarea „pentru înaltă trădare”, comutată apoi în „complicitate la delict de agitaţie publică”, i-a adus-o corespondenţa cu Marcel Fontaine, fostul director al Liceului Francez, emigrat în Franţa şi considerat indezirabil, la Bucureşti. În 1952, pe 24 octombrie, Micaela Ghiţescu este arestată şi, împreună cu alte persoane, va face parte din „Lotul francez”. 13 luni este nevoită să se descurce fără ochelari, în condiţiile în care suferea de o afecţiune severă a ochilor. Primeşte, în schimb, ochelarii de tablă, care obturau total privirea. La Jilava, tortura este, mai ales, psihică – deţinutele nu erau lăsate să doarmă, erau anchetate ore în şir, obligate să suporte mizeria umană, în toate formele ei monstruoase. În 1953, când se află despre moartea lui Stalin, din toate celulele se aude, fredonată, Oda Bucuriei.

După coşmarul de la Jilava, experienţa de detenţie de la Mislea, o localitate de lângă Câmpina, pare o revenire în lume. O „colegă de Mislea” primise un palton, în tivul căreia se afla un bileţel, cu un teribil îndemn la rezistenţă: Viaţa, ca o nesimţită, merge înainte! La Mislea, deţinutele îşi fac cadou poezii, vorbesc despre cărţi şi reuşesc să aducă lumină într-o lume a damnării. Iată ce primeşte Micaela Ghiţescu, de ziua ei, de la Florica. Nişte versuri, păstrate în memorie şi transformate în dar, surprind esenţa unei vârste sacrificate fără vreo justificare legală sau etică, fără dovezi:

„M-am întâlnit cu tinereţea albă şi curată

în haina cenuşie şi vărgată

a criminalilor de rând

în care făcători de rău cu-avânt

au îmbrăcat-o

să-şi ispăşească vina fără pată.

Şi totuşi, tinereţe albă şi curată,

într-adevăr eşti vinovată

că-nîntunericul din temniţa haină

tu eşti o pată delumină.” (p. 114)

După eliberarea din închisoare, Micaela Ghiţescu încearcă să supravieţuiască, ducând cu ea, pretutindeni, stigmatul perioadei de detenţie făcute „la politici”. I se interzice să lucreze în învăţământ, iar la Institutul de Lingvistică „Alexandru Rosetti” lucrează numai 9 zile, până este denunţată pentru „dosar”. Reuşeşte totuşi să îşi câştige existenţa făcând traduceri şi dând ore de meditaţie. La un moment dat, trebuie să „pregătească” un personaj cu mare potenţial politic, dar fără potenţial intelectual. „Pregătirea” însemna să-i fie scrisă lucrarea de licenţă şi să fie ajutată să o prezinte. Subcultura face din acest personaj un exemplu hilar, dar absolut real, din peisajul noii ordini sociale, într-o lume cu valori promiscue, în care victimele („duşmanii poporului”) devin utile nomenclaturii:

„Îmi spune, dezolată, dar şi indignată, că nu i se permite să-şi dea examenul de licenţă pentru că… nu are bacalaureatul! Ca şi cum asta poate să fie o piedică pentru cineva atât de important, şi încă de la Sindicate! Şi mă întreabă: Dar dumneavoastră aveţi bacalaureatul?” p.157

În măsura în care poate fi recuperată, povestită, adusă în viaţa altor generaţii, istoria recentă ne aşază în faţă oglinda: dacă oglinda se abureşte, e semn că mai există speranţă, înseamnă că n-am murit de tot. Această carte de memorii s-a născut nu din orgoliul de a deveni autor, ci din nevoia de a evoca o epocă pe care puţini o mai pot povesti din proprie experienţă. Volumul Între uitare şi memorie are şi o prefaţă, în care se face următoarea precizare:

„Desigur, ca traducătoare literară de câteva decenii bune, priveam actul traducerii ca o re-creaţie, ştiam că, în momentul când traduc, investesc mult din mine, din lucrurile pe care le-am trăit, şi că traducerea este marcată vrând-nevrând, de propria mea biografie, concomitent cu empatia pe care o aveam (sau nu o aveam) cu autorul. Dar asta era tot.

Ceea ce ţineţi acum în mâini este singura mea carte. Nu mai am timp.” (p. 10)

Între uitare şi memorie de Micaela Ghiţescu