Exist, exist, exist

„Sunt în situația în care, pentru a afla sensul lucrurilor, am nevoie de mai mult decât cuvinte. Am nevoie ca orice cred sau gândesc să fie inteligibil, fie și numai pentru mine.” (Joan Didion)

„Nu sunt un om care să sufere de singurătate — dimpotrivă, am căutat adesea solitudinea —, însă, până în acel moment, senzația copleșitoare fusese una de singurătate, izolare, nedumerire. Mă stingeam singură, înconjurată de oameni.” (Maggie O’Farrell)

Exist, exist, exist este o carte din aceeași categorie cu Anul gândirii magice a lui Joan Didion, de un calm înșelător, cu ritm imprevizibil, care smulge pământul de sub picioare și te lasă fără suflare. Intensă.

Nu este ușor de citit o asemenea carte, în primul rând fiindcă sinceritatea mărturisirii te pune într-o postură defavorabilă. Îți dai seama că problemele tale, câte sunt, nu au nici pe departe importanța pe care le-o acorzi, făcând din propria persoană centrul lumii, și că numai comparația cu ceilalți te scoate din cercul vicios al autocompătimirii pentru a avea o justă imagine despre suferință și distribuirea ei în lume. De altfel, acesta este un sfat pe care-l primesc cei ispitiți de căderea în voluptatea durerii: să privească și să observe suferința celor de lângă ei, mulți antrenați, fără rezerve sau dezamăgiri, într-o cursă necontenită pentru supraviețuire. Capacitatea de a lua în calcul suferința celorlalți este într-un secol al singurătății și egocentrismului o performanță. Să încercăm.

„Câteva funcții neurologice îmi sunt afectate, printre care și capacitatea de a simți unde sunt lucrurile sau unde sunt eu printre ele. Mi-am pierdut funcția aceasta inconștientă și, în schimb, trebuie să mă bazez pe semnele vizuale: propriocepție se numește capacitatea care îmi lipsește. Așa că nu pot să întind mâna după un stilou în timp ce vorbesc cu altcineva. Trebuie să mă opresc, să mă uit, să îmi îndrept mâna spre el și apoi să conectez palma cu stiloul. Dacă semnele vizuale lipsesc, din cine știe ce motiv, sunt perplexă, neajutorată, pe scurt, nu mai știu pe ce lume trăiesc.” (pp. 35-36)

Sunt și alte motive care îndepărtează sau atrag cititorul. Metabolizarea suferinței este firul roșu al unor pagini care nu oferă garanția fericirii, nu oferă nicio garanție. Nu există în cartea lui Maggie O’Farrell niciun sfat de tipul Cum să fim sănătoși/fericiți în șapte pași.

Există însă un episod în care o fetiță o aude pe asistenta de pe hol încercând să facă liniște: în salon, spune femeia, e „un copil care moare”. După un timp, fetița își dă seama că despre ea era vorba, ea era „copilul care moare”. N-a murit, dar a păstrat în minte momentul când a auzit prima dată vorbindu-se nu despre moarte în general, ci despre propria moarte. Dacă privim așa lucrurile, Exist, exist, exist este un tratat de supraviețuire.

Pagina este puternică, creând senzația lucidității administrate intravenos, fără anestezie.

Exist, exist exist este una dintre cărțile ideale pentru a înțelege conceptul de autenticitate. Observațiile descriu centrii durerii, distribuiți în tot corpul, după un fel de hartă vitruviană care indică exact percepția cea mai intensă a impulsului dureros, sentimentul timpului și al spațiului, distanțele, relația cu ceilalți, intensificarea senzațiilor, dilatarea sau comprimarea fiecărui moment trăit cu neliniște. Zborul cu avionul, de exemplu, este o așezare deasupra a tot și a toate, un fel de a exista concomitent în propria viață și în afara ei:

„În avion este semiîntuneric, iar motoarele emit un bâzâit constant. Toată lumea din jur doarme: o femeie de cealaltă parte a culoarului are doi copii întinși în poală, un cuplu din spatele meu se sprijină unul pe celălalt, cu gurile întredeschise. Zburăm undeva deasupra Oceanului Pacific și am atins punctul acela nedefinit de la jumătatea unui zbor lung, când percepția asupra timpului, asupra spațiului personal, asupra foamei s-a dizolvat, iar orele se amestecă și se contopesc.” (p. 53)

Obiectul de studiu al cărții este durerea descrisă în complicata relație dintre nivelul fizic și cel psihic. Ființa se refugiază într-un interval, captivă, dar perfect conștientă de cele două borne insurmontabile. Se întâmplă ca atunci când copilul avea multă energie și tendința de a fugi de lângă mamă. Și mama ia fetița de mână și-i arată o bordură: dincolo de limita aceea copilul nu are voie să treacă. Fixarea limitelor, inclusive cele ale durerii, este importantă:

„Am nenumărate fotografii cu ea în mișcare, mult înaintea mea, o pată pe în drum îngust, o ceață pe un trotuar, un omuleț gata să fie înghițit de un punct de fugă. Vreau să mă duc să alerg a fost una dintre primele ei fraze, spusă pe un ton rugător de dincolo de bretelele căruciorului. Când avea paisprezece luni, dându-mi seama că gena aceasta este răsucită irevocabil în moleculele ei de ADN, am dus-o pe trotuarul din fața casei.

— Aici, i-am zis arătând spre bordură. Nu treci niciodată de asta. Ai înțeles? Niciodată. Aici ți se opresc picioarele.

Ea mi-a scanat chipul cu ochii verzi-căprui plini de fascinație.

— Picioare, a repetat ea, agățându-se de singurul cuvânt pe care îl știa.

Am arătat din nou spre bordură.

— Picioare, am zis, stop.

— Picioare stop.

I-am zâmbit și am încuviințat din cap.

— Bine, am zis, hai să încercăm.

I-am dat drumul la mână.” (p. 48)

Cartea devine în subsidiar o analiză critică a sistemului de sănătate. Oameni fără empatie asistă cinic la suferința pacienților. Se dau diagnostice greșite în urma unor observații superficiale. Printre medici se amestecă figuri ale promiscuității, însă e adevărat că sunt acolo, în cabinete sau în sălile de operații, în saloane sau pe coridoare, și îngerii, mulți dintre ei anonimi. Un bărbat căruia nu i se vede figura în spatele măștii prinde mâna femeii și o ține între mâinile lui. Gestul cel mai simplu aduce liniștea celui aflat în suferință.

„Când m-a luat de mână, m-a învățat ceva despre valoarea atingerii, despre puterea comunicativă a mâinii umane. Nu știam, în timp ce zăceam acolo, că o să mă gândesc de multe ori la el în anii următori. Când fiul meu era întins pe un pat de spital, la patru ani, cu febră mare din cauza meningitei, m-am strecurat printre trupurile doctorilor care-l îngrijeau și i-am ținut mâna moale, fierbinte, în amândouă mâinile mele. Când mezina mea a dispărut sub valurile Mării Mediterane și a trebuit să sar după ea, s-o scot și s-o întorc cu fața în jos, pentru ca apa să i se scurgă din plămâni. Atunci, tot ce am putut să facem, și eu, și ea, a fost să stăm așezate pe nisip, înfășurate în prosoape, gândindu-ne la ceea ce aproape că tocmai se întâmplase, cu degețelele ei ascunse într-ale mele. Când fiica mea mijlocie a avut o eczemă atât de chinuitoare, încât țipa și se zvârcolea toată noaptea, îmi apăsam mâinile peste ale ei ca s-o fac să nu se mai scarpine, s-o ajut să adoarmă la loc.

Oamenii care ne învață ceva își păstrează un loc deosebit de viu în amintirile noastre. Eu eram părinte de vreo zece minute când l-am întâlnit pe bărbatul acela, dar el, cu un gest mărunt, m-a învățat unele dintre cele mai importante lucruri despre această meserie: bunătate, intuiție, atingere și că, uneori, nici măcar nu ai nevoie de cuvinte.” (pp. 90-91)

Titlul fiecărui capitol din cartea asta trimite la anatomie, dar am impresia că tema e alta: fuga de ceva, de cineva, fuga de sine, că formă defensivă, ritm alert, care nu permite reflecție decât ulterior, după o scurtă oprire.

O întrebare ar fi, după lectura cărții, dacă femeia suferă mai mult decât bărbatul, dacă nu e mai fragilă, mai predispusă la abuzuri fizice și emoționale. Așa pare, din capitolele care surprind drama femeilor din camerele de gardă ale spitalelor, dar și secvențele de luptă pentru integritatea fizică, în situații care presupun violență extremă. O femeie singură simte că bărbatul străin din preajma ei o va ataca și că poate fi omorâtă, dacă nu găsește repede o soluție. Chiar și când are alături bărbatul iubit, e nevoită să suporte la gât lama rece a unui cuțit. De la jaf la crimă se poate ajunge ușor, ea simte asta, el nu. Apoi, în alt moment al vieții, ținând copilul la sân, caută cu disperare butonul care blochează ușile mașinii pentru a nu fi atacată de doi bărbați. Soțul ei nu era în mașină, ieșise să admire peisajul. E adevărat că va fi la volan când va trebui să ducă urgent copilul afectat de o alergie puternică la primul spital.

Suferința nu este un monopol al femeilor, iar cartea aceasta este lectura ideală a celor care știu ce înseamnă empatia, a celor care înțeleg semnificația singurului răspuns pe care îl capătă, în anumite împrejurări, o întrebare banală cum este Ce faci? Nu mai știi exact ce faci, dar poți răspunde cu certitudine, disperare și nădejde, succint și fără patos: Exist, exist, exist.

Găsim câteva informații despre autoare în prezentarea editurii:

Prozatoarea irlandeză Maggie O’Farrell (n. 1972) este autoarea a nouă romane. A câștigat prestigioasele Betty Trask Award (pentru romanul After You’d Gone, 2000), Somerset Maugham Award (pentru romanul The Distance Between Us, 2004) și Costa Book Award (pentru romanul The Hand That First Held Mine, 2010). Pentru romanul Hamnet(2020; Pandora M, 2021) a fost recompensată cu National Book Critics Circle Award for Fiction și Women’s Prize for Fiction. Cartile ei sunt traduse în mai bine de 30 de limbi. Trăiește la Edinburgh, alături de soțul ei, scriitorul William Sutcliffe, și de cei trei copii ai lor.

Las mai jos alte fragmente:

„Ceea ce aș vrea să fi știut la douăzeci și unu de ani, în timp ce mă îndepărtam pe bicicletă de panoul cu rezultatele examenelor înspre poienița de pe malul râului Cambridge, unde aveam să arunc cu pietre în apă și să plâng, este că nimeni nu te întreabă vreodată ce diplomă ai. Asta înceteze să mai conteze de îndată ce termini studiile universitare. Că, de obicei, lucrurile care nu merg conform planului sunt mai importante și mai formatoare, pe termen lung, decât cele care îl respectă. Trebuie să prevezi imprevizibilul, să-l accepți. Calea cea mai bună, după cum urmează să descopăr, nu este întotdeauna și cea mai ușoară.” (p. 59)

„Citesc în timp ce merg pe jos spre muncă, citesc în metrou, citesc între două ore cu elevii, citesc în baie, privită din tavan de un geko decolorat pe care l-am îmblânzit, îndopându-l cu afide pe care le smulg din jardiniere.

Și, într-o noapte, în sezonul musonului, când ploaia face un zgomot constant, la ferestre, când hainele, geamurile, tablourile fac mucegai de la umiditate și este prea cald ca să dorm, după ce am citit versiuni subversive ale basmelor tradiționale europene, simt o pornire să notez câteva cuvinte. Mă ridic, găsesc un creion, deschid un caiet pe masă și, în timp ce Anton doarme, încep să scriu.” (pp. 63-64)

„Marea, cred eu, îți poate oferi alinare. Karen Blixen scria în Șapte povestiri gotice: Știu un leac pentru orice: apa sărată… într-o formă sau alta. Sudoare sau lacrimi sau marea sărată.

Când eram copil, una dintre cărțile mele preferate ilustrate era despre un cuplu care nu avea copii și locuia într-o colibă de pescar în Hebridele exterioare. Bărbatul găsește un bebeluș eșuat pe țărm și îl duce acasă la soția lui. Ei știu că este selkie, o creatură care își schimbă forma din om în focă și invers, și fac tot ce le stă în putere ca să-l împiedice să ajungă la mare, ca să rămână în formă umană. Sigur că eforturile lor dau greș.” (p. 117)

Exist, exist, exist de Maggie O’Farrell