Epidemiile au reprezentat un subiect de interes pentru cultura scrisă a umanității încă de la începuturile ei, fiind învestite cu semnificații cât se poate de variate. De la reprezentările ei biblice, antice, la variantele ei medievale, moderne și contemporane, epidemia a evoluat ca temă literară odată cu umanitatea. Felul în care aceasta este privită în fiecare etapă istorică reflectă nu doar viziunea despre lume a autorului care a ales-o ca pretext literar, ci și, într-o anumită măsură, Der Zeitgeist, spiritul vremii cu care scriitorul se identifică.

În Biblie[1], ciuma era percepută drept una dintre pedepsele date de Dumnezeu umanității pentru păcatele ei, așa că descrierile ei terifiante veneau ca un semnal de alarmă înaintat israeliților pentru a-i determina să-și conserve moralitatea. Această relație de cauzalitate între ciumă și păcat poate fi găsită, de asemenea, în anumite texte literare din Grecia Antică, cum ar fi Iliada lui Homer sau Oedip Rege, al lui Sofocle (429 î.Chr.). În această direcție, merită amintite cuvintele pe care personajul întruchipat de orb le adresează lui Oedip, când îl acuză că el este, în fapt, ciuma – regele însuși.

Pe de altă parte, istoricul grec Tucidide (cca 460-390 î.Chr.), în monografia sa asupra Războiului peloponesiac, și poetul latin Lucretius (cca 99-55 î.Chr.), în opera sa De Rerum Natura, resping teoria unei origini supranaturale a ciumei și își focalizează descrierile asupra fricii incontrolabile de contaminare a oamenilor. Conform acestor autori, ciuma nu discriminează între bun și rău, ci generează pierderi și morți de-a lungul întregii stratificări sociale, determinând o creștere sistematică a egoismului și a avariției în ființa umană.

Scrierile medievale târzii, precum Decameronul lui Boccaccio (1313-1375) și Povestirile din Canterbury de Geoffrey Chaucher (1343-1400), aduc la lumină comportamentul uman în contexte epidemice. Teama de contaminare scoate ce-i mai rău din oameni, le amplifică viciile și corupția, aspecte care, paradoxal, determină creșterea numărului de infectări și duce atât la anihilare morală, cât și fizică.

În ceea ce privește Decameronul, autorul pune în lumină rolul vital pe care actul povestirii îl poate avea într-o perioadă a dezastrului. Trama este plasată în perioada Morții Negre, o perioadă extrem de sumbră (căci reprezintă una dintre cele mai violente pandemii din istoria lumii). Cele 10 personaje care constituie nucleul romanesc se autoizolează într-o vilă de la marginea Florenței, timp de 2 săptămâni. În tot acest timp, protagoniștii iau cuvântul, rând pe rând, expunând povești despre moralitate, iubire, politici sexuale, comerț și putere. În această colecție de proze, povestirea funcționează ca o metodă prin care sunt aduse în discuție structuri sociale și interacțiuni din timpul zorilor Renașterii. Poveștile dau ocazia martorilor (dar și cititorilor) să își restructureze cursul „normal” al vieții lor de zi cu zi, care este suspendat din cauza epidemiei.

Reacțiile umane în fața epidemiei reprezintă o temă centrală în multiple opere canonice pentru literatura universală, precum Jurnal din Anul Ciumei de Daniel Defoe (1659-1731). Romanul constituie o narațiune amplă și generoasă în evenimente, anecdote și statistici despre Marea Ciumă din Londra anului 1665. Nu este un jurnal propriu-zis, întrucât autorul avea nu mai mult de 5 ani la data apariției epidemice, vârstă pe care a petrecut-o în izolarea securizantă a domeniilor familiale, astfel că s-a folosit de numeroasele mărturii pe care le-a strâns din rândul cunoscuților mai în vârstă care i-au supraviețuit. Defoe surprinde felul în care panica se instalează în oameni într-un context epidemic. Când ciuma ajunge în Londra anului 1665, locuitorii își pierd rațiunea. Apelează la astrologi, la vraci, caută un sens în Biblie. Își cercetează trupurile în căutarea unor semne, mărci ale bolii: noduli, bășici, zone înnegrite. Imploră apariția unor profeții, plătesc pentru a obține previziuni, se roagă, urlă din răsputeri. Își închid ochii, își acoperă urechile. Plâng pe străzi. Citesc publicații alarmante. Guvernele, în încercarea de a tempera panica socială, caută să împiedice publicarea oricăror pagini care ar putea amplifica teroarea publică. Defoe scrie Jurnal din Anul Ciumei în tandem cum un îndrumător intitulat Due Preparations for the Plague (încă netradus în română), în 1722, un an în care englezii se temeau de revenirea ciumei pe teritoriul lor, în contextul în care epidemia străbătuse Orientul Mijlociu, ajunsese în Marseille și o lua înspre nord.

În literatura engleză, una dintre primele opere care abordează subiectul epidemiei dintr-o perspectivă apocaliptică este Ultimul om, al lui Mary Shelley (1797-1851). Autoarea imaginează un viitor răvășit de o ciumă, în care foarte puțini oameni se dovedesc imuni, iar aceia evită contactul cu restul populației. Conceptul imunizării, prezent în acest roman, demonstrează o cunoaștere aprofundată, din partea autoarei (cunoscute mai ales pentru Frankenstein), a teoriilor ce privesc natura unei contaminări. Ultimul om este o alegorie a relativității care pune stăpânire pe identitatea umană într-un context critic, de viață și de moarte. O epidemie este percepută ca o intervenție, un proces invaziv asupra minții umane, în urma căruia esența umană este secționată, iar animalicul este singurul care rămâne. Legile, religia, artele, știința, națiunile, libertatea însăși, comerțul, literatura, muzica, teatrul, industria, transporturile, comunicarea, agricultura – toate acestea dispar, treptat, sunt șterse de forța epidemiei, iar instinctul de supraviețuire din om le lasă în urmă.

Câțiva ani mai târziu, poetul și prozatorul american Edgar Allan Poe (1809-1849) publică povestirea intitulată Masca Morții Roșii. Lucrarea este unică în tradiția literară prin focalizarea exclusivă pe elementele metaforice ale toposului. Prin personificarea epidemiei, ce ia forma unei figuri misterioase, deghizate ca o victimă a Morții Roșii, autorul conturează o meditație asupra inevitabilității morții (notoriul motiv latin, Memento Mori). Ideea morții prin ciumă este transfigurată, evidențiind faptul că umanitatea este contaminată universal de moarte și condamnată la ea. Dacă idealul Iluminismului era progresul, epidemia transgresează chiar și ideea de regres social: contaminarea devine „nivelatorul”, „uniformizantul” suprem în societate, căci nu respectă nicio premisă pentru discriminare. Povestirea transmite acest mesaj prin reprezentări narative plastice. Un nobil și soția lui se retrag în confortul castelului de pe domeniul lor privat, unde trăiesc într-un lux ce se află în totală disonanță cu atmosfera vremii. Aceștia supraviețuiesc netulburați, până într-o seară în care, la balul lor mascat, se infiltrează cineva cu o mască replicată atât de bine, încât nu poate fi distinsă de restul participanților. Vizitatorul este însăși Moartea Roșie, care nu cruță pe nimeni în acea noapte. Niciun nobil nu reușește să se sustragă suferinței prin care cei săraci trec.

Poate cea mai notorie operă literară a secolului al XX-lea, care se circumscrie tematicii epidemice, este Ciuma lui Albert Camus (1913-1960), apărută în 1942. Este aproape ironic faptul că vânzările acestui roman au crescut substanțial în ultimele luni ale acestui an, beneficiind chiar de ediții și de traduceri noi. Naratorul operei relatează răspândirea unei epidemii care atacă orașul algerian Oran. Toposul cărții reliefează luptele iminente și distrugerea generată de nazism, căci Camus construiește aici o alegorie a războiului, pornind de la ocupația nazistă a Franței, cu revoltele ce i-au urmat. Cu toate acestea, cel mai important subtext ar putea fi acela care vizează condiția umană, romanul având la bază o puternică dimensiune etică, care se întrupează ficțional în personajul doctorului Rieux. Persistența cu care doctorul luptă împotriva ciumei vine din ceea ce el numește mai degrabă decență decât eroism. Decența aceasta despre care scrie Camus devine o problemă care este ridicată din ce în ce mai acut în prezent, sub presiunea evenimentelor curente. Capacitatea umană de a face rău concurează constant cu aceea de a face bine, iar această ambivalență a umanității iese la suprafață mai ales în situații de criză.

Nu în ultimul rând, una dintre reprezentările literare ale epidemiei (care este printre cele mai apropiate de prezent) poate fi găsită în Eseu despre orbire de Jose Saramago (1947-2010). Publicat în 1995, romanul prezintă o epidemie de orbire care se răspândește într-un oraș anonim, topos al universalității. Primii indivizi contaminați sunt izolați într-un sanatoriu strict păzit. Pe măsură ce numărul de victime se multiplică, natura violentă a controlului statal se intensifică, însă autoritățile sunt inevitabil depășite de situație. Un foc devastator oferă prizonierilor din sanatoriu prilejul să scape din perimetrul locației. În afara zidurilor, însă, aceștia se lovesc de anarhia totală, prin care reușesc să se orienteze exclusiv cu ajutorul personajului feminin – cheie. În întreg procesul de contaminare al epidemiei, o singură persoană se dovedește imună – femeia este închisă în sanatoriu încă de la început, alături de ceilalți bolnavi, pentru că refuză să își părăsească soțul. Povara pe care protagonista o ia asupra ei, prin capacitatea de a vedea, capătă conotații aproape christice, căci viziunea ei ghidează întreaga micro-comunitate care s-a adunat în jurul ei, dintre zidurile sanatoriului. Cei orbiți găsesc noi modalități de a supraviețui, bazându-ze pe simțurile rămase în uz și pe esențiala colaborare cu cei din jurul lor care se dovedesc de încredere. Epidemia se sfârșește la fel de subit precum începe, când supraviețuitorii își recapătă, treptat, vederea, într-un final, ridicând, cu ea, și povara pe care protagonista o purtase prin propria vedere pentru atâta timp. Saramago explorează resorturile umane cu o finețe specifică, căci imaginează un context epidemic care le răpește oamenilor un instrument – cheie în propria supraviețuire, forțându-i să depindă de cei din jur într-o manieră care poate face diferența dintre viață și moarte.

Subiectul epidemiei în literatură este asemenea unei Cutii a Pandorei, căci, odată deschis, aduce la lumină resurse pentru o discuție în acest sens foarte greu de cuantificat. Titlurile înaintate de mine aici reprezintă doar o fracțiune din ceea ce este reprezentativ pentru tradiția literară a epidemiei, însă de o relevanță majoră. Contextul actual revigorează semnificativ interesul cititorilor pentru scriitura de profil, ceea ce ne poate ajuta să înțelegem că, în pofida caracterului excepțional al prezentei situații epidemice globale, umanitatea a dobândit experiență seculară, chiar milenară în acest sens. Realizările literare ale epidemiei, fie că nota ficțională o domină pe cea istorică sau invers, sunt un excelent pretext pentru introspecție și reflecție, acte cât se poate de necesare astăzi, dacă nu vrem să uităm ce au avut de învățat toate celelalte generații din istoria umanității care au fost puse față în față cu decimarea sau chiar extincția.


[1]Exodul 9,14 –„Fiindcă de data aceasta am să trimit toate urgiile Mele împotriva inimii tale, împotriva slujitorilor tăi şi împotriva poporului tău, ca să* ştii că nimeni nu este ca Mine pe tot pământul”;

Numeri 11,33 – „Pe când carnea era încă în dinţii lor, fără să fie mestecată, Domnul S-a aprins de mânie împotriva poporului şi Domnul a lovit poporul cu o urgie foarte mare”;

Psalmi 89,23 – „Voi zdrobi dinaintea lui pe potrivnicii lui şi voi lovi pe cei ce-l urăsc”;

Isaia 9,13 – „Căci nici poporul nu se întoarce la Cel ce-l loveşte şi nu caută pe Domnul oştirilor”.

Share.

About Author

Avatar photo

Absolventă a Facultății de Litere (Universitatea din București), în prezent la masteratul de Studii Literare. În domeniul filologiei, pasiunile mele centrale sunt teoria literară, literatura contemporană, avangardismul și chiar literatura veche. Din sfera mai largă a științelor umaniste, mă atrage cultura slavă, în speță cea rusă (întrucât am studiat rusa în facultate și sunt vorbitoare a limbii) și studiile biblice, istoria religiilor, căci am absolvit un liceu catolic. Opțiunea pentru studiile filologice a venit din dorința de a asuma o lectură critică, specializată. Cu toate acestea, cărțile cele mai importante pentru mine sunt cele care au reușit să îmi contrarieze orizontul de așteptare și să mă absoarbă într-atât încât să las deoparte grilele teoretice cu care le-am deschis.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura