O stare de așteptare caracterizează în întregime acest roman, unul aproape istoric, căci acțiunea lui se petrece cu peste trei decenii în urmă, în ultimii ani ai regimului comunist. Exasperarea difuză combinată cu speranța că poate totuși ceva se va întîmpla pun stăpînire pe locuitorii vilei cu numărul șase din Intrarea Vergului, la fel ca pe mai toți locuitorii României. Explozia se produce în cele din urmă în decembrie ’89. Euforia miraculoasă ce cuprinde lumea durează doar cîteva zile, ca orice miracol, lăsînd însă loc altor așteptări. Dar acestea nu se vor îndeplini probabil niciodată, pentru că, aparent, trăim într-o perpetuă așteptare.
Mihai Zamfir este profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, specialist în stilistică, istorie literară şi literatură comparată. A debutat în 1962, la 21 de ani. În perioada 1966‑1967 urmează un stagiu de specializare în Franţa, la Universitatea din Nisa, sub îndrumarea profesorului Pierre Guiraud. În 1970 devine doctor în Litere cu teza Proza poetică românească în secolul al XIX‑lea (coordonată de Şerban Cioculescu). Între 1972 şi 1975 este profesor la Universitatea din Lisabona. În 1975 înfiinţează Secţia de limba şi literatura portugheză de la Universitatea din Bucureşti. Între 1970 şi 1972 este consilier în Ministerul Învăţămîntului. Între 1990 şi 1993 deţine funcţia de Subsecretar de stat în Ministerul Educaţiei şi Cercetării. A fost Ambasadorul României în Portugalia (noiembrie 1997 – mai 2001) şi Ambasadorul României în Brazilia (2007‑2012). A publicat numeroase sinteze de specialitate: Proza poetică românească în secolul XIX (1971), Introducere în opera lui Al. Macedonski (1972), Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian (1976), Poemul românesc în proză (1981), Formele liricii portugheze (1985), Cealaltă faţă a prozei (1988), Din secolul romantic (1989), Discursul anilor ’90 (1997), Jurnal indirect I (2002), Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (vol. I, 2011, 2012 ; vol. II, 2017). A mai publicat romanele Poveste de iarnă (1987), Acasă (1992), Educaţie tîrzie (două volume, 1998‑1999), Fetiţa (2003), Se înnoptează. Se lasă ceaţă (2006) şi o selecţie a articolelor sale apărute după 1990: Jurnal indirect (1990‑2015) (2015).
Fragment
„Da, orice, numai nu frigul, numai nu repetarea iernii de acum trei ani, aș vrea să uit toate amintirile din iarna aia și nu pot, îmi vin în minte amănunte peste amănunte.”
Dissescu se strânge instinctiv în halatul moltonat de culoarea pădurii, pus peste un pulover bej.
„Miracol, caloriferul e aproape fierbinte. Şi doar n‑am dat focul prea tare, înseamnă că presiunea a crescut în tot orașul, că s‑a mai mișcat cu un centimetru robinetul universal de la care atârnă căldura Bucureștiului. Ce i‑o fi apucat? Dacă e adevărat că la Brașov oamenii au ieșit disperați în stradă, că au luat cu asalt sediul partidului și au aruncat mobilele pe fereastră (Europa Liberă n‑ar îndrăzni să inventeze așa ceva, sunt din cale afară de prudenți), atunci înseamnă că în «tovarășul» a intrat groaza. Când l‑am văzut la televizor acum câteva zile, în lunea de după duminica cu pricina, era livid, schimonosit de ură, nu reușise să înghită Brașovul din ajun. Atunci, habar n‑aveam ce se întâmplase. Să sperăm că, de frică, o să ne dea căldură, măcar până la sărbători și în timpul lor, ca să‑i potolească puțin pe oameni și să‑și uite foamea. Căldură contra foame – iată un schimb avantajos pentru stat: căldura costă mai puțin decât umplerea, fie și pe un sfert, a magazinelor alimentare. Cine știe, poate că Necuratul o să‑i dea nebunului gândul cel bun – să lase adică magazinele goale, dar să ne lase și puțină căldură. Oamenii obișnuiți suportă mai greu foamea decât frigul, unii nici nu‑l observă, se deprind repede cu el, pe când foamea… Foamea sporește exasperarea unanimă și doar pe ea mai putem conta de acum încolo, pe încă doi‑trei Brașov… Visuri! […]
Auzeam, ce‑i drept, sub forma unor zvonuri întunecate, că în orașe depărtate de București nu mai e nici lumină electrică, nici căldură, cu excepția câtorva ore pe zi. Preferam să nu credem. La noi era încă normal, ce ne interesa ce se întâmplă la Panciu ori la Slatina. […]
Întâlnirea crucială cu tovarășul Coteață s‑a petrecut într‑o vineri la prânz. Ştiam de ce am fost chemat în funesta cameră de la demisol, de data asta nu‑mi mai era frică, însă aveam să constat ceva neprevăzut: nu mă așteptasem ca semnarea unei simple hârtii – cererea de pensionare – să‑mi facă atâta rău. Era o simplă formalitate! Dar una greu de îndeplinit; simțeam că‑mi înțepenește mâna, că mi s‑au zgârcit degetele ca niște gheare, că nu pot ține pixul în mână. Până și figura impenetrabilă a tovarășului Coteață a avut un fel de tresărire de simpatie: la câte scene de felul ăsta nu asistase el… N‑a părut deloc mirat când, bâiguind o scuză, am zbughit‑o pe ușă afară. Peste vreo oră, calmat, reveneam în biroul cu pricina și semnam hârtia fără s‑o mai citesc. («Subsemnatul cutare, ești de acord să fii condamnat?» «Da, bineînțeles, n‑am vrut să ajung aici, dar asta e.» «Bine, atunci semnează.» «Semnez!») Formula «de bunăvoie și nesilit de nimeni», devenită superfluă, nici nu mai figurează în declarație. Nimeni nu semnează de bunăvoie ieșirea din viață, nimeni nu consimte la această înfrângere a individului de către societate.”
