Enciclopedia universală a deșertificării intelectuale a românilor

Tropice tâmpe, cea mai recentă carte a lui Florin Bican este, de fapt, o anti – carte. Ok, accept și roșiile/ouăle storcite pe haine și pe față, ca răspuns la această afirmație brutală. Dar mi-o asum până la capăt. Pentru că, în fond, despre ce este Tropice tâmpe?

În niciun caz nu este vreun cover literar după Tropice triste a lui Claude Lévi – Strauss. Legăturile cu această operă se spulberă cât ai număra până la trei: 1) copy – paste cu prima jumătate a titlului; 2) relație de paronimie/parodie cu a doua jumătate a titlului; 3) moto-ul cărții este luat din cartea cu pricina: „Urăsc călătoriile și pe exploratori”. Și cu asta, basta!

Tropice tâmpe este, în primul rând, o caricatură a societății românești de astăzi, de ieri și, de ce să fim optimiști tâmpi, de mâine.

Din expozeul (anti-)cărții aflăm că Stanley, personajul principal al poveștii, este un explorator reputat, aflat în slujba Majestății Sale, Regina Marii Britanii. El locuiește la Londra și tot acolo și-a exercitat până acum ocapația, explorând fiecare stradă a orașului. Intriga aduce cu sine și prima misiune serioasă pentru vașnicul explorator: trebuie să ajungă în jungla africană, unde este convocat de George, colegul său din școala generală, ajuns între timp Ambasador în Mombasa, pentru a lua parte la o misiune strict secretă. Așadar, nicio legătură cu România, cu românii, cu românismul. Totul se petrece în altă parte. Nu-i despre noi. Putem respira liniștiți. Asta până aflăm, la începutul desfășurării acțiunii, că George este de fapt Georgică, iar Stanley, Stan. Așadar, români de-ai noștri, dar care se dau cu totul altceva. Vă sună cunoscută atitudinea, nu-i așa? Și poate ne-am face că nu am observat această farsă a onomasticilor celor doi, dacă nu ne-am întâlni ceva mai la vale, cu Niță de la Dolhasca, nimeni altul decât omul necăjit din povestea lui Sadoveanu, care a fost mutat cu tot cu oi și cu islaz, în jungla africană, unde, băiat deștept și întreprinzător fiind, își va face teleormanat (aici se impune o paranteză semi-amplă în care se va dovedi, conform mărturiei autorului de la lansarea cărții, cum că a inventat această formă de guvernământ cu mult înainte de strămutarea teleormănenilor de soi și frunte în Casa Poporului, că ficțiunea de față este mai degrabă o profeție a cărei împlinire o trăim pe pielea noastră), și se va auto-intitula guvernator de Marea BritaNiță. Cum se va comporta tristul/tâmpul ciobănaș moldovean în această funcție, veți descoperi singuri în carte. Nu vreau să vă răpesc plăcerea lecturii.

Dar să ne întoarcem puțin și la desfășurarea acțiunii. Căci acțiune este din belșug. Misiunea secretă pentru care Stanley/Stan a fost chemat la Mombasa este următoarea: cineva, nu se știe cine, a început distrugerea junglei, demarând un amplu proces de defrișare și betonare. Iar neînfricatul explorator trebuie să îi găsească pe rău – făcători și să îi oprească. Firește, misiunea va fi dusă la îndeplinire cu succes, ca în orice basm românesc. Și pe lângă aceasta și alte misiuni ivite pe parcursul desfășurării acțiunii. Pentru că așa sunt românii, buni la toate.

Dar, ca în orice basm care se respectă, eroul nu rezolvă totul de unul singur. El va fi ajutat pe tot parcursul itinerariului său și a luptei cu forțele răului, de o mână de personaje cu inimă bună: poștărița Catrinel, agentul special Nick Tallop, Tarzan, omul – junglei, care aici este, de fapt, un cercetător neamț, tributar teoriei evoluționiste, brigadiera Paatricia, haiducul Tanganyika (proprietar al unei balade populare mai ceva ca a lui Toma Alimoș și al unui cal vorbitor pe nume Rambo), agenta specială de la Comisia pentru apărarea Drepturilor Omului, Aurora Boreală, vrăjitorul Yankwu și, cum altfel, planetarii lui Captain Planet dimpreună cu șeful lor cu părul verde, căci doar problema era una de factură eminamente ecologistă.

Firește, cartea aceasta trebuie citită nu atât pentru povestea pe care o spune, ci mai cu seamă pentru povețele pe care le putem extrage fără prea mare greutate din spatele textului. Acestea sunt multe și cât se poate de variate. Autorul nu a vrut să atragă atenția, atât împotriva poluării planete, care nu este totuși o temă de neglijat, dar care este (deja) de ani buni în atenția forurilor internaționale competente, cât mai ales împotriva poluării spirituale a oamenilor. Iar în acest sens, s-a strecurat în text o frază cât se poate de edificatoare:

„Furtul este tot o formă de poluare, betonează sufletul mai ceva ca cimentul jungla.”

Și chiar dacă, în poveste, ea vine să amendeze furtul în sine al inelului uneia dintre planetare, totuși noi trebuie să înțelegem că furtul sancționat de fapt de către autor prin această formulare, are valențe foarte variate și se poate referi la: furtul de bani publici/ corupția la nivel înalt; furtul intelectual/plagiat; dezinformarea maselor/manipulare prin intermediul organelor de presă corupte; răsturnarea piramidei valorilor prin promovarea non-valorilor în toate straturile sociale și prin toate mijloacele posibile.

Pentru fiecare dintre aceste înțelesuri ale furtului, găsim cu prisosință exemple în povestea aceasta, dar pentru cel din urmă, exemplul cel mai relevant este limbajul în care este construită, în mod deliberat, firește, întreaga poveste, care de la început până la sfârșit este scrisă în limba „cocalarilor” (a se citi inculți pe fond de ignoranță deliberată, nu din cauza nerespectării dreptului la educație sau a inegalității de șanse), presărată pe alocuri cu expresii proprii dialectului „smecherașilor” (a se citi parveniți, majoritatea din rândul celor de mai sus).

De altfel, din acest punct de vedere, poate fi riscant ca această carte să fie citită de orice copil. Și spun aceasta pentru că, fiind apărută la Editura Arthur, membră a Grupului Editorial Art, ea trece din start drept o carte pentru copii. Tocmai din acest punct de vedere am ținut să precizez de la începutul acestei cronici, faptul că avem de a face cu o (anti-)carte. Dar, așa cum am reușit până acum să cunosc, din perspectiva librarului, paleta de cititori ai editurii Arthur, pot să inspir liniștit o gură de optimism (ne-tâmp de această dată), știind că, de regulă, aceștia sunt copii isteți. Și poate că tocmai pe aceasta s-a bazat și autorul când a bătut palma cu editura; pe faptul că cititorii săi s-ar putea să fie rude spirituale cu acel copil ce a avut curaj să strige: „Împăratul este gol!”. Și poate că, da, șansa și viitorul societății românești de azi și a României de mâine sunt acești copii isteți, deschiși la minte, nelegați la ochii sufletului, pe care setea de cunoaștere îi salvează de cancerul ignoranței. Și dacă astăzi ei văd că „împăratul” e gol, cu siguranță mâine vor ști să facă haine potrivite cu care vor îmbrăca împăratul potrivit.

„Tropice tâmpe” de Florin Bican