„Poate deci o poveste salva o viaţă? Da, poate. Adevărul e că numai o poveste ne poate izbăvi viața. Și nu doar pe a noastră, ci viaţa însăşi. De aceea, în caz că v-ați pus întrebarea, sunt atâtea poveşti în cartea de faţă, de la început și până la sfârșit. Fără povești, n-am fi nimic.” Costică Brădățan
Să încep cu sfârșitul: nu știu să spun dacă această carte este o reușită sau un eșec în plan editorial, în zona discuțiilor academice sau în rândul cititorilor obișnuiți să privească întâi coperta și apoi să înceapă culesul sensurilor. Însă este o carte care te pune pe gânduri, te întristează și, de câteva ori, te face să râzi, apoi să te întrebi care este, în materie de eșecuri, palmaresul personal, te derutează prin saltul de la o situație la alta, te trimite la alte cărți.
Pe copertă este prezentat un detaliu din tabloul lui Jan Carel van Eyck, Căderea lui Faeton – trupul unui bărbat tânăr, prins în hlamida roșie a puterii, în postură orizontală, suspendat între cer și pământ. Nu se poate ridica, nici nu poate împiedica iminenta cădere. Un picior i-a rămas în carul auriu, răsturnat, celălalt caută, zadarnic, un sprijin. În Metamorfozele lui Ovidiu apare legenda lui Faeton („strălucitorul”), fiul Oceanidei Climene și a lui Helios, zeul soarelui. Faeton/Phaeton s-ar fi lăudat că poate suporta vecinătatea ardentă a tatălui său, ceea ce se dovedește imposibil, Faeton neputând însă nici să se apropie prea mult de pământ. Din mândrie prostească, Faeton scapă frâiele cailor. Mai aproape de sensibilitatea noastră, în poemul eminescian Împărat și proletar, Cezarul trece gânditor, de-a lungul Senei, în „faeton de gală”: „Pe malurile Senei, în faeton de gală/ Cezarul trece palid, în gânduri adâncit…”. Căderea lui Faeton este, așadar, proba umilității, nu a umilinței, a puterii de a accepta eșecul ca pe o consecință firească a oricărei înălțări prea semețe.
Eșecul nu este, în ordinea afirmării sociale, cu nimic mai prejos decât succesul. Folosim termenul „răsunător” atât în legătură cu succesul, cât și în legătură cu eșecul. Mai mult, având în vedere că momentele de pierdere sunt infinit mai frecvente în existența noastră precară și finită, eșecul merită categoric mai multă atenție. Dacă despre succes se discută oricum intens, lumea fiind interesată de pseudoliteratura de specialitate care promite „fericirea în 7 pași”, când vine vorba despre eșec, se vorbește cel mult în termenii resemnării, impresia fiind că subiectul a devenit tabu într-o societate în care doar reușitele sunt contabilizate.
Făcând Elogiul eșecului, un interesant Elogiu al nebuniei, fără ironia lui Erasmus din Rotterdam, din când în când cu umor (nu mereu negru!), autorul ia în considerare câteva cazurile-reper din categoria învinșilor – oamenii pe care societatea i-a considerat îndeobște reprezentativi pentru categoria ratării. Fiecare dintre cele patru capitole ale cărții pare să aibă o figură de prim-plan, dincolo de copleșitoarea mulțime de trimiteri culturale. Ca să-și susțină teza, autorul face selecții, alege partea de umbră, documentează anecdoticul, manipulează, când nu documentează informația.
De exemplu, în capitolul despre Cioran, adept al unui „eșec grandios”, se amestecă și elogiul delăsării de tip Nae Ionescu, și admirația pentru bețivul satului, „un nihilist practicant”. Prejudecățile sunt adevărate furci caudine:
„Chestiunile de interes public sunt adesea amestecate cu subiecte mai intime. Imediat după rețeta menită să-i ajute pe compatrioții săi să facă istorie, el strecoară o notă mai personală: Este teribil să fii român, nu câștigi încrederea afectivă a niciunei femei, iar oamenii serioși zâmbesc; când te văd deștept, te cred escroc.” (p. 189)
În același capitol, se prezintă cazul George Orwell, pe numele său real Eric Blair, care a abandonat cariera de ofițer al Poliției Imperiale Indiene din Birmania pentru a deveni mai întâi vagabond, apoi scriitor. În hainele sărăciei extreme, Orwell experimentează statutul de „pisică moartă”, adică de ființă în preajma căreia nu vrea nimeni să rămână. Sărăcia este asociată inevitabil eșecului. Perdanții sunt ocoliți.
Capitolul I este intitulat Într-o lume căzută și o portretizează pe Simone Weil.
Capitolul II se intitulează Ruinele unui eșec politic și se ocupă, dincolo de referirile la Thomas Mann și Dostoievski, de cazul Mahatma Gandhi.
Capitolul III, Învingători și învinși, este un interesant eseu despre Emil Cioran, cu multe referiri la figurile de tip Oblomov sau Bartleby.
Capitolul IV, Eșecul suprem, este un studiu despre scriitorul japonez Yukio Mishima, de fapt, documentarea unei ieșiri dezastruoase din lume. Dacă succesul este greu de stăpânit, eșecul se dovedește infinit mai greu de pus în operă.
Cartea este scrisă în așa fel încât să rămână accesibilă cititorului obișnuit totuși cu trimiterile culturale elementare. Autorul îndepărtează praful de pe clasica formulare sentențioasă, actualizând limbajul spre a-și găsi cititorul ideal. Multe dintre fraze au alcătuirea și tonalitatea maximelor lui E. Cioran, de altfel, unul dintre „învinșii” de care se arată interesat autorul:
„Cine reușește să înfrunte vecinătatea cu neantul privind-o în față reușeșete să rămână stăpân pe sine, ducând o viață impasibilă și văitându-se doar rareori. Căci s-a așteptat dintotdeauna la ce-i mai rău.” (p. 11)
*
„Eșecul se strecoară pretutindeni, ca apa: nimic nu e la adăpost de el, nimeni nu rămâne neatins.” (p. 105)
*
„A lua ficțiunea drept realitate nu e doar un lucru naiv, este și foarte primejdios. Când luăm ficțiunile drept altceva, ele se întorc împotriva noastră ca să se răzbune.
Umilindu-ne profund, asemenea eșecuri întăresc o învățătură simplă și însemnată: suntem mai aproape de nimic decât de orice altceva. Încercând să fim perfecți și să fim totul, ratăm șansa de a realiza ceea ce stă, de fapt, în puterea noastră.” (p. 163)
Alte idei:
Paradoxal, eșecul este definit în termenii reușitei.
Civilizația e doar o mască, natura umană este învederată.
Acceptare înfrângerii este privită ca „întâlnire cu adevărul”, iar eșecul se definește în termenii unei terapii.
Eșecul nu este opțional.
Un prinț este trimis de tatăl său în Egipt pentru a aduce un mărgăritar aflat pe fundul mării. Însă piatra este ascunsă de un șarpe și nu e simplu de atins. Prințul își împlinește misiunea, dar, ademenit prin viclenie de viața de lux, cade într-un somn adânc – o moarte simbolică. Intuind ce i se întâmplă fiului său, tatăl îi trimite mesaj și, în felul acesta, îi readuce aminte care-i era misiunea. Ajutat de tată, fiul evită eșecul în ultimul moment.
Omul obișnuit nu primește de la nimeni răvaș de reamintire, așa că singur trebuie să-și aducă aminte ce contează – și, poate, dacă este înțelept, să-și facă o călăuză din propriul eșec.
Aceasta ar fi teza cărții despre ratare – simplă părere de cititor care și-a pus problema definirii succesului. În ochii celorlalți, succesul sau eșecul cuiva se raportează destul de simplu la anumite standarde. Mai complicat este să obții definiția reușitei/înfrângerii prin raportare la zona latentă a ființei – ce ai fi putut să fii și n-ai fost din pricina irosirii.
Am citit Elogiul eșecului. Patru pilde de umilitate cu sentimentul că pierderea are ceva în comun cu ideea de rest – vezi Restul ca problemă a filosofiei, cartea lui Alexander Baumgarten. Așa cum nu te poți gândi la întreg fără să iei în considerare restul, nici atingerea celor mai mărunte deziderate personale nu poate fi gândită fără depășirea momentelor de criză.
Despre autor, las mai jos câteva date din prezentarea făcută de editură:
Costică Brădățan (n. 1971) este profesor de studii umaniste la Texas Tech University, SUA, și profesor onorific de filozofie la University of Queensland, Australia. Absolvent al Facultății de Filozofie, Universitatea din București, este doctor, în aceeași disciplină, al Universității Durham (UK). Redactor pentru filozofie și religie la Los Angeles Review of Books, coordonator a două colecții de carte, „Philosophical Filmmakers” (Bloomsbury) și „No Limits” (Columbia University Press), a publicat eseuri și editoriale în The New York Times, Washington Post, Times Literary Supplement, TIME Magazine. Cărțile sale, în care pledează pentru o filozofie durabilă, transformatoare prin recuperarea unor surse mult timp ignorate, precum miturile, literatura, misticismul și istoria artei și a filmului, au fost elogios întâmpinate și traduse în numeroase limbi: The Other Bishop Berkeley: An Exercise in Reenchantment (Fordham University Press, 2006); Dying for Ideas: The Dangerous Lives of the Philosophers (Bloomsbury, 2015; Humanitas, 2018). În pregătire: Against Conformity (Princeton University Press) și The Prince and the Hermit (Penguin).
Pentru cartea In Praise of Failure. Four Lessons in Humility (Harvard University Press, 2023; Elogiu eșecului. Patru pilde de umilitate, Spandugino, 2024), Costică Brădățan a primit Premiul PROSE pentru Excelență în Filozofie, acordat de Asociația Editorilor Americani în 2024.
Las mai jos alte fragmente:
„Eșec este orice experiență a unei rupturi, întreruperi sau perturbări apărute în cursul interacțiunii noastre obișnuite cu lumea și cu ceilalți, care apare atunci când un lucru încetează să mai existe, să funcționeze sau să se petreacă potrivit așteptărilor. Pe măsură ce trecem de la un cerc al eșecului la altul, ajungem – fie direct, sub forma unei devastatoare experiențe personale, fie indirect, prin reflecție și imaginație – să știm din ce în ce mai multe lucruri despre aceste rupturi, întreruperi sau perturbări. O asemenea stare este cel mai bun punct de pornire pe drumul către împlinirea de sine.” (p. 19)
*
„Eșecul ne dă șansa de a privi totul cu un ochi proaspăt.” (p. 37)
*
„Dacă e să-ți găsești așezarea, trebuie să dai greș mai întâi – să greșești des și în stil mare. Și dacă atâtea eșecuri nu te zdrobesc, ai o șansă. Nu de-a reuși, ci de-a ajunge la împlinire, singurul lucru pentru care merită să trăiești…”. (p. 105)
*
„Eșecul, cu sentimentul brusc al amenințării pe care-l poartă cu sine, ne clatină atât de profund, încât nimic nu ne mai împiedică să vedem cu adevărat. Ne privim în oglindă și ne recunoaștem drept ceea ce suntem.
Eșecul are reputație proastă, dar ne poate fi cel mai onest prieten: nu lingușește, nu dă false speranțe, nu vinde visuri irealizabile. Înspăimântător prin franchețea lui, el îndeplinește o funcție esențială în orice proces de împlinire de sine: risipirea vrăjii sub care stăm.” (p. 40)
*
„În sens jungian, Micul Vagabond este umbra societății. Personajul lui Chaplin întruchipează tot ce refuzăm să acceptăm în sinea noastră, tot ce socotim rușinos și vrednic de dispreț, tot ce nu recunoaștem drept o caracteristică a noastră. Și cum o societate obsedată de bogăție refuză să accepte atâtea lucruri, sarcina asumată de Micul Vagabond e colosală. Chiar lipsit de slujbă, are cea mai grea slujbă dintre toate: să-i ajute pe ceilalți membri ai societății să-și păstreze neștirbită morga. Nu-i de mirare deci că, înștiințat de faptul că va fi eliberat din închisoare mai devreme, preferă să rămână închis: N-aș mai putea rămâne un pic? Mă simt mai bine aici.” (p. 213)
*
„Totul în lumea noastră – indivizii și corporațiile, orașele și țările, școlile și universitățile, medicii și profesorii, cărțile și ideile, cântecele și poemele – este judecat în raport cu alte entități din aceeași categorie și primește un rang potrivit acestei judecăți. Un lucru care nu are rang nu poate lua parte cu adevărat la jocul social – prin urmare, nu există în realitate.” (pp. 220-221)
*
„Căci neostoita sete de succes social, obsesia pentru ranguri și clasamente, nevoia irepresibilă de a câștiga tot mai mulți bani doar pentru a putea cheltui mai mulți ne vor duce în cele din urmă la ruină – morală, spirituală și materială. Pe dinafară, putem părea plini de succes, prosperi și fericiți, dar pe dinăuntru suntem goi. Carcase umblătoare. Viețile noastre sunt pe cât de strălucitoare, pe atât de găunoase. Suntem grav bolnavi și avem nevoie de tratament.
În teorie, tratamentul e relativ simplu: nu trebuie să facem prea mult. Mai precis, nu trebuie să facem nimic. Dar tocmai asta-l face excepțional.” (p. 231)
Elogiul eșecului de Costică Brădățan
Editura: Spandugino
Colecția: Perpetuo
Traducere din limba engleză de: Vlad Russo
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 328
ISBN: 978-630-6543-47-2
Cartea poate fi cumpărată de aici sau de aici.
