„După plâns” - Cristian Fulaș

Am devorat noul roman al lui Cristian Fulaș. Sau m-a devorat lectura acestuia, nu știu cum e mai bine să spun. O lectură densă în emoții, cate te izbește de extremele propriului „eu”, astfel încât să te reîntorci în matca ta „altfel”. Nu vorbim de reeducare, nu vorbim de reconstrucție, vorbim de regăsire. O regăsire îndelung așteptată, aducătoare de pace interioară și de liniști nebănuite. Dar oare Cerșetorul lui Fulaș reușește să ajungă la capătul drumului? Se regăsește el pe sine printre oglinzile sufletului sfărâmate în mii de cioburi?

«Lucruri complicate, prea complicate în condițiile în care nu am dormit de douăzeci și patru de ore. Se amână. De reținut pentru moment că, pe posterul de pe peretele clinicii, Ciclul „ideal” al experienței avea șapte etape: senzație, conștientizare, mobilizare, acțiune, contact, asimilare, întrerupere. Ideal, mda. Eu sunt cam la a patra etapă, deci nu stau rău deloc. Părerea mea.»

Aceste etape sunt evidente și în construcția cărții. Care debutează brusc. Practic tu, cititor, te trezești aruncat într-o lume ce ți-e total străină, lumea dependentului, narcomanului, a celui care trăiește în universuri paralele cu al tău, dar care își dorește cu disperare să intre în universul tău. Și-ți forțează empatia, te obligă la un catharsis (întrebarea e cine pe cine purifică), te scutură de orice prejudecată, îți dezbracă sufletul până la ultima suflare și rămâi…. împreună cu el, Cerșetorul. Topica, punctuația, construcția narativă, vocea romanului, toate sunt indicii ale unui autor care a citit enorm, dar, cel mai important pentru mine, și-a dorit până la extremă să ne dea un subiect de reflecție. De fapt, o să vedeți, subiectul reflecției se va descompune în multe altele. Nici nu știi, la sfârșitul parcurgerii cărții, la ce să te gândești mai întâi: la istoria literaturii românești (cauți febril asemănări cu alte romane din spațiul românesc), la subiectul propriu-zis al cărții, la relațiile dintre Cerșetor și rudele lui etc. Lumea personajului-autor pare a fi una underground, dar la fel de bine pare a fi cea a vecinilor noștri de apartament. E o lume (re)construită din fragmente mai mult intuite decât relatate. Ce știm la sfârșitul romanului despre vocea narativă: că e un sculptor alcoolic, care a mai fost la dezalcoolizare, dar care a recidivat de multe ori; are o mamă bolnavă și o soră care-i impută acestuia parte din suferința mamei; are câțiva prieteni din „lumea de dinainte de plâns” pe care nu și-i mai dorește în viața de „după plâns”; are un tată mort pentru a cărui dispariție încă se învinovățește; caută explicații peste explicații pentru ceea ce vede, simte și trăiește. Și ar mai fi câteva detalii, dar vă las să le descoperiți singuri.

Articularea capitolelor romanului este una inedită, trecerea de la o parte la alta făcându-se ca și cum ai trece pragul unui hop; fără punctuație, dar cu mult spațiu gol la mijloc. E ca și cum ai avea în fața ochilor mintea golită de orice gânduri a narcomanului aflat între prizele de drog. După ce treci pragul și te afunzi în noul capitol, te izbești de construcții literare de o frumusețe atipică, izbituri asemănătoare cu loviturile de ciocan repetate ale Cerșetorului peste degetele mâinilor cu care sculptează… „mâini”. E imposibil să nu reții definiția alcoolului:

„După o scurtă deliberare, două sacoșe conțin garanția fericirii, speranța, chivotul legământului și piatra dreptății, starea lichidă a sentimentelor, a bucuriei și dezmățului, garanția unui viitor mai bun, întrebările despre un trecut mereu negat, certitudinile unui prezent mereu la fel, lichid, curgător: ca băutura, în imense jerbe de fericire nedisimulată, în coroane de lacrimi levitând peste capetele poeților și ale altora la fel, în uitare. Pe scurt: alcool.”

După acalmia dintre două drumuri/evadări/căutări, pendulări între aici și acolo, între crâșmele de pe Sfinții Voievozi și subsolul casei tovarășului de beție, până și el, Cerșetorul, subiectul romanului, ajunge la concluzia:

„Totul e bine acum, mi-am pus toate întrebările pe care mi le puteam pune, pot să caut răspunsurile până la sfârșitul timpului.”

Și totuși, după numai câteva pagini:

„Ceva se va întâmpla acolo, voi reuși să respir, voi reuși să scap. O lumină albastră de neon izbucnește lângă mine, mă învăluie, sunt traversat într-o fracțiune de secundă de un sentiment de groază care mă face să îmi pierd echilibrul. Mă clatin până la zid, mă sprijin, respir adânc, îmi dau lacrimile de frig și de disperare. Spasme. Apnee. Ochi înlăcrimați, albastrul intermitent e singurul orizont. Tot ce rămâne, singurul lucru de care privirea mea se mai poate agăța. Sunt doar două lucruri: percepția de albastru și frică. Atât a mai rămas din mine, în timp ce mă chinui: să inspir; să expir; să stau în picioare; să fiu.”

Interesant este că nu-ți dai seama dacă personajul cărții a existat (sau există) cu adevărat, nu reușești să-ți dai seama care e sursa ciclului „experiențial” – e oare vorba despre un prieten apropiat sau vorbim doar despre dorința autorului de a aduce în prim-plan un alt tip de subiect, un fel de provocare a cititorului clasic? Ce știm cu certitudine: în spatele construcției romanului regăsim o muncă de documentare temeinică, o grijă aparte pentru detaliu (nu întâmplător scenele de final de roman au ca fundal albul zăpezii!) și, mai ales, un uriaș respect pentru personaj. Cristian Fulaș își iubește personajul, așa cum acesta, la rândul său, își iubește sculptura; și personajul și sculptura sunt roade ale minții, sunt expresii ale frumosului, finalități ale unor acte de creație.

După ce vei termina de citit romanul, îţi vei da seama că ai uitat să respiri. Îți vei da seama că ai trăit în ultimele ore emoții de mult uitate sau poate niciodată trăite, că omul interior se zbate să iasă la lumina zilei și să-și caute semenul. Vei căuta lumina din ochii semenilor și zâmbetul de pe fața copilului. Vei pune mâna pe telefon doar pentru a mai auzi vocea celui drag. Omenesc, prea omenesc, nu-i așa?

Deci, dragă Cristian Fulaș, ce urmează „după plâns”?

Editura: Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books