"Sinele. Construirea creierului conştient" - Antonio Damasio

“Mare ticălos cel care a inventat starea de trezie!” – F. S. Fitzgerald

Nu am să vă mint. Sinele. Construirea creierului conştient, cea mai recentă carte scrisă de Antonio Damasio şi tradusă la Editura Humanitas, nu este pentru oricine. Este, în esenţă, o carte pentru cei dispuşi să ofere atenţie, timp şi efort intelectual în schimbul unor perspective valoroase şi fertile asupra unuia dintre cele mai dificile subiecte interdisciplinare ale ultimei jumătăţi de secol: problema minţii şi a conştiinţei. Nefăcând rabat niciun moment de la seriozitatea şi rigoarea demersului ştiinţific, de la complexitatea rezolvărilor teoretice care corespunde complexităţii problemelor abordate, cartea lui Damasio îşi va tria cititorii încă de la primele pagini. Pentru că Damasio scrie doar atunci când realmente are ceva de spus, iar cărţile lui, nu foarte multe la număr, sunt printre cele mai redutabile şi influente sinteze sciento-umaniste scrise în ultima jumătate de secol (vezi cazul Erorii lui Descartes, una dintre cele mai bune lucrări din domeniul ei). Nu trebuie să înţelegeţi însă nici că textul lui A. D. ar fi inaccesibil. Dimpotrivă. Este descifrabil, alert, de anvergură şi, pentru cel ce are răbdare, palpitant şi revelator. La fel ca Monod, Weinberg, Prigogine şi alţi câţiva, Damasio nu-şi cruţă cititorul, dar nici nu-l lasă să plece dintre paginile lui decât mai îmbogăţit şi mai lucid în privinţa unor chestiuni fundamentale.

Miza teoretică a cărţii lui Damasio nu este nici ea una banală. De la cercetările de pionierat ale lui Gilbert Ryle, Francis Crick şi ale altor câtorva de la jumătatea secolului trecut, construirea unui model neurologic complet al conştiinţei umane a fost una dintre ariile de cercetare cele mai interesante şi mai frustrante din câte s-au pomenit. Cercetările din neurologie, psihologie şi filosofia minţii au încercat să ofere indicii care să ducă către un model multidimensional capabil să explice fenomenul intim, familiar şi totodată stupefiant al conştiinţei, care nu pare a se putea defini decât prin delimitarea de suportul său fizic. Dacă creierul este un procesor de informaţie care creează hărţi ale trupului şi ale realităţii (pentru Damasio, mintea este în mod fundamental cartografică), cum anume poate produce creierul conştiinţă, înţeleasă ca “o stare mintală care apare atunci când suntem treji şi în care există cunoaşterea privată şi personală a propriei existenţe, situată în raport cu tot ceea ce o poate înconjura la un moment dat”?

Poate că nu pare cititorului nefamiliarizat cu astfel de subiecte, dar problema conştiinţei este cea mai tare nucă a cercetărilor interdisciplinare antropice (cu accent pe filosofia minţii şi neurologie) din ultimii 60 de ani. Totodată, puţine probleme s-au dovedit mai iritante şi mai explozive pentru intelectualii umanişti decât aceasta. De ce? Pentru simplul motiv că, încercând să descrie procesele fizico-biologice care creează conştiinţa, încercând să dea un model fizicalist al minţii (un model descriptibil integral în termeni fizici), savanţii au atins o sfântă a sfintelor a umanismului occidental, accesând teritoriul sacru în care se originează întreaga metafizică (incluzând aici teologia) a apusului. Suntem în esenţă (sau am fost până recent) o cultură dualistă, care separă sufletul de trup şi care acordă sufletului un statut special în raport cu trupul, în baza unei linii de gândire care vine de la orfici şi pitagoreici, trecând prin Platon şi ajungând până la Descartes. Or, o astfel de cultură nu poate primi fără iritare şi anxietate încercările de a construi modele pur fizice ale minţii şi conştiinţei. Iar dacă veţi spune că sufletul nu are nicio legătură cu mintea şi conştiinţa, atunci vă rămâne responsabilitatea (şi povara) de a prezenta un model nepsihic al sufletului fără a cădea în misticism şi apofatism. Pur şi simplu, miza teoretică este enormă. Construcţia unui model fizicalist credibil al conştiinţei va avea în timp efectul devastator pe care l-a avut pentru metafizicile clasice adoptarea modelului copernican sau descoperirea evoluţiei biologice.

Nu voi putea reda într-o recenzie raţionamentele complexe şi stratificate ale lui Damasio. Mă voi limita doar să subliniez postulatele fundamentale pe care se bazează cercetarea sa:

Mintea nu este un proces diferit de procesele fizice, ci mai degrabă un efect emergent al lor. Aceasta este o idee explozivă tocmai prin aceea că atacă direct miezul metafizicii apusene, dogma separării sufletului faţă de corp. În apărarea dogmei, nu vin doar întâmpinările clasice ale teologiei şi metafizicii, ci şi încercări critice precum cele ale lui Thomas Nagel sau Franck Jackson. Astfel, într-un celebru articol din 1979 (“Cum este să fii liliac?”), Nagel argumenta că experienţa subiectivă (sau calitatea, qualia, ei) nu pot fi explicate în termeni fizici. Astfel, chiar dacă am putea descrie integral procesele bio-chimice din creierul unui liliac, nu am fi capabili să “simţim” vreodată efectiv ca liliacul. Similar, filosoful australian Frank Jackson argumenta că un copil care ar trăi încă de la naştere într-o cameră pictată în alb şi negru, chiar dacă ar înţelege complet în termeni fizici cum se formează culorile, nu ar avea o experienţă efectivă a culorii până când nu ar vedea lucruri colorate. Aşadar, există calităţi ale experienţei fizice care nu pot fi explicate în termeni fizici. Pentru Damasio, acest lucru este o iluzie:

“Văzută de sus, mintea dobândeşte un statut special discontinuu în raport cu restul organismului căruia îi aparţine. Văzută de sus, mintea pare a fi nu doar foarte complexă, ceea ce cu siguranţă şi este, ci şi diferită ca natură de țesuturile biologice şi de funcţiile organismului căruia îi dă naştere… Intuiţia ne spune că fluctuantul, trecătorul caracter al minţii o face lipsită de orice dimensiune fizică. Cred că această intuiţie este falsă şi că poate fi atribuită limitelor sinelui neasistat. Nu văd niciun motiv pentru care să-i acord mai multă încredere decât unor intuiţii evidente şi convingătoare anterioare, cum ar fi concepţia precopernicană despre acţiunea Soarelui asupra Pământului sau, în fond, ideea că mintea e localizată în inimă. Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par. Lumina este compusă din culorile curcubeului, deşi asta nu se vede cu ochiul liber.”

Conştiinţa sau sinele autobiografic apare printr-un proces evoluţionist, orb şi gradual din forme mai simple, cum ar fi protosinele sau sinele nucleu. Departe de a fi o substanţă carteziană diferită de corp, sinele apare prin procesul prin care corpul ajunge treptat să se cunoască pe sine şi mediul său (ideea recursivităţii ca bază a formării conştiinţei apare la mai toţi cercetătorii fizicalişti ai conştiinţei). Vă las să descoperiţi prin lectură procesul prin care protosinele devine sine autobiografic, trecând prin sinele nucleu.

Dobândirea conştiinţei extinse, înţeleasă ca minte “căreia i se adaugă un proces al sinelui” este ceea ce face posibilă complexitatea umană, homeostazia multistratificată a culturii. Conştiinţa extinsă este ceea ce ne-a făcut oameni şi ne-a dat cultura şi religia, şi ne-a permis de la început să ne delimităm de animalele non-umane. Conştiinţa este, de asemenea, mecanismul intern care ne permite să înţelegem pe deplin sau doar să întrezărim splendoarea, unicitatea, dar şi înfiorătorul grotesc al revelaţiei că vom muri. Conştiinţa este destinul, binecuvântarea şi blestemul nostru.

Cartea lui Damasio este un must read pentru oricine se preocupă de problema conştiinţei sau de domeniul mai larg al relaţiei dintre problemele cunoaşterii ştiinţifice şi cele ale umanismului clasic. Nu în ultimul rând, cartea este o provocare şi o promisiune pentru toţi cei care vor pur şi simplu să se înţeleagă şi să înţeleagă lumea în care trăiesc plecând de la câteva dintre cele mai bune piese de cunoaştere umană. Dar după cum am spus, este un preţ de plătit, măsurabil în efortul depus pentru a înţelege şi, nu în ultimul rând în curajul de a chestiona poate unele dintre cele mai intime şi mai confortabile convingeri pe care le aveţi. Fragila şi inefabila conştiinţă este cea care a făcut posibilă “revoluţia biologică a culturii”, evadarea din automatismele care funcţionează atât de bine în cazul organismelor mai simple. Ea este cea care ne-a permis intuiţiile profunde asupra contingenţei şi unicităţii naturii. Ea ne-a permis să rupem lanţul necesităţii şi să ne asumăm condiţia de răzvrătiţi, ea ne-a permis să mergem pe drumul “către un răspuns rebel şi imperfect la dictatele unei naturi nepăsătoare”. Conştiinţa este cel mai minunat şi cel mai greu dar pe care l-am primit cândva. Dar poate că, în miezul sinelui nostru revărsându-se peste lume, se află şi perla aceea de curaj care va creşte şi ne va permite, în timp, să trăim în pace cu conştiinţa noastră.

Editura Humanitas;