Un text clasic, care a suferit multe transformări scenice de-a lungul ultimilor ani, din varii pricini, care adeseori nu țin neapărat de viziunea regizorală sau de echipa de producție a spectacolului. Recunosc că-mi plac regizorii care păstrează intact miezul poveștii și mai puțin cei dispuși să sacrifice narațiunea de dragul experimentului; îmi doresc să ies din sala de spectacol cu povestea vie în minte, cu personajele plimbându-se prin fața ochilor mei, războindu-se cu mintea mea, cu prejudecățile mele și cu limitele mele de interpretare. Cred în continuare că esența teatrului este dialogul dintre actori/personaje și spectactori, unul construit iar și iar, odată cu fiecare reprezentație nouă a aceluiași spectacol (de aceea îmi și place să revăd montări foarte dragi mie sau care mi-au provocat simțurile). Din aceste cauze (dar și din altele de nespus aici) am vrut să revăd în cadrul FITS 2020 Trei surori (în regia lui Gábor Tompa) din 2008 și pentru prima oară să văd „clasicul” din 1984 realizat de Peter Stein. În ordinea difuzării, am început cu cel din urmă pomenit aici, adică cu montarea lui Stein.
Două spectacole dense, compacte, constructe solide din punct de vedere estetic, amprenta fiecăruia dintre cei doi regizori este vizibilă atât la nivel scenografic, cât și la nivel de limbaje corporale și/sau de altă natură. Spectacole de dimensiuni mari, difuzate la ore diferite din zi – cel al lui Stein seara, cel al lui Tompa în miez de zi. Cred că și ora difuzării și-a spus cuvântul asupra impresiilor mele, eu fiind obișnuită să asociez mersul la teatru cu seara oricărei zile (matineele sunt exclusiv pentru spectacolele dedicate copiilor, așa îmi împart timpul de ani de zile); dar dincolo de ora difuzării, cred că cel mai greu a cântărit dimensiunea estetică a fiecărui spectacol în parte. Stein s-a răsfățat construind un spectacol care durează 3 ore și 30 de minute, deci a avut timp să construiască pe îndelete fiecare act în parte, n-a sacrificat aproape nimic din text (de fapt, cred că n-a scos nicio replică), în shimb Tompa a redus cu o oră spectacolul și comprimarea a însoțit-o la nivel valoric cu o viziune estetică unică.
Cele două montări au multe în comun, paradoxal, deși la prima vedere spectactorul avizat tinde să spună că nu. Stein merge pe un decor static, greoi, care umple scena și care obligă actorii la o continuă adaptare și orientare spațială în funcție de obiectele extrem de vizibile – paturi imense, care ocupă mijlocul scenei, dulapuri supradimensionate, fețe de masă din stofe grele și ajurate cu tot felul de ciucuri etc. De abia în partea a doua a spectacolului, când personajele se pregătesc să iasă din poveste, adică să plece spre alte lumi, scena se deschide, se eliberează la propriu, casa se transformă într-un perete lateral pentru scenă, iar peretele din spatele spațiului de joc devine un imens ecran de proiecție, pe care se vede o geografie specifică spațiului rusesc, care hipnotizează la propriu. Tompa, în schimb, nu se folosește de toată adâncimea spațiului de joc în mod evident decât în foarte puține momente de joc, senzația de claustrare primează, personajele par îngrămădite în marea istorie, micile istorii personale n-au loc să se desfășoare pe îndelete, de aici și senzația de viteză a succesiunii scenelor; totul li se întâmplă foarte repede personajelor, care nu mai înțeleg nimic (de fapt nici nu par foarte interesate) din marea istorie; pentru cele trei surori nu contează decât dramele personale și găsirea unor soluții de supraviețuire (Tatăl este mai tot timpul prezent în scenă sub forma unui manechin supradimensionat, care este plimbat prin scenă dintr-un loc în altul, în funcție de cum se raportează unul sau altul dintre personaje la el, dar și în funcție de evoluția evenimentelor). La Stein, în schimb, marea istorie este prezentă tot timpul, fie la nivel de zgomot al străzii, al lumii de dincolo, fie la nivel de deschidere a spațiului – unghiurile închise din prima parte a spectacolului sunt folosite pentru a ilustra constrângerile și prejudecățile specifice epocii, dar și situației concrete în care se află surorile după moartea tatălui (evocat destul de des, dar aproape deloc prezent în spectacol, nici măcar la nivel ideatic); în partea a doua transformările de ordin politic sunt sugerate prin diagonala care împarte scena – de o parte stau chiaburii, nobilii scăpătați, care trebuie scoși cu orice preț în afara istoriei (surorile și apropiații lor, care fie mor, fie pleacă benevol spre alte zări, după o prealabilă rătăcire prin pădure), iar de cealaltă parte stau cei pregătiți să se adapteze la noul regim, bucuroși de schimbare, pe care de multe ori chiar ei o inițiază (Natalia și apropiații ei).
Surorile lui Stein sunt îmbrăcate clasic, în stilul epocii lui Cehov, după cum le dictează personajele – mai modern sau mai sobru. În schimb, surorile lui Tompa sunt întruchipări la vârste diferite ale feminității în sine. Sunt modele perfecte: fine, elegante, măsurate în gesturi (chiar și Irina), sunt atente la musafiri, caută să se facă utile în găsirea celor mai bune căi de a păstra vie memoria Tatălui. Stein pune accentul pe opoziția regimurilor politice, Tompa pe vârstele feminității, stările grației absolute. La Stein este evidentă opoziția față de noul regim politic, față de bolșevism, la Tompa regăsim substratul referențial politic – Tatăl devine deseori Tătucul Stalin, efigia tatălui se transformă pe alocuri într-o falsă icoană prin fața căreia trec soldații și toți ceilalți. Ambele spectacole au în comun faptul că timpul ca dimensiune este parțial sublimat (acțiunea se petrece într-un timp deloc precizat), dar, în același timp, nu lipsesc referințele temporale (strecurate în scenă prin intermediul unor detalii de costum sau de decor).
Diferențele de ordin estetic sunt evidente în manierele specifice celor doi de a pune accentele pe anumite nuanțe; la Stein avem de-a face cu o inerție a timpului, cu o rezistență la schimbare, o nevoie de conservare a tuturor așa cum sunt (plăpumile și pernele sunt mutate cu grijă, de exemplu, plecarea spre alte orizonturi se face cu o lentoare demnă de filmările cu încetinitorul. La Tompa schimbarea de regim este brutală, zgomotoasă: noul regim politic (bolșevic) se instaurează brusc și este prezent peste tot; masa de seară ține loc de priveghi (al defunctului tată, dar și al vechiului regim, din moment ce soldații care mănâncă zgomotos sunt mici brute îmbrăcate în uniforme cu croi sovietic) și se ține în spatele perdelei, cea care separă scena în două. Dar separarea lui Tompa nu este pe diagonală, ci latitudinal, scena este împărțită în „față” și „spate”, având în felul acesta primplanul și planul secund (e o formă de organizare a spațiului specifică regizorului, pe care o regăsim și în alte spectacole semnate de el); avem aici de-a face cu un joc al evidențelor pe care regizorul trebuie să-l stăpânească foarte bine, dacă vrea să se folosească de el în construcția teatrală. În felul acesta spectactorului îi devine evident cine este responsabil de schimbarea istorică și vinovat de sacrificarea libertăților individuale.
Conflictele dintre personaje sunt și ele rezolvate în moduri diferite, dar la nivel ideatic deopotrivă. Duelurile verbale sunt în centrul ambelor constructe și sunt susținute prin apelul la diferite accente – fundal sonor specific, detalii de îmbrăcăminte care accentuează slăbiciuni de moment sau marchează timpul zilei etc. Cert este că ambele scenografii sunt excelente, vizual niciunui spectacol nu-i poți reproșa ceva; costume impecabil croite și compuse din detalii de mare finețe, iar obiectele de decor par aduse direct din casa lui Cehov. Un mare plus pentru oglinda veche folosită de Tompa ca loc de trecere, dar și ca spațiu necesar joncțiunii dintre timpuri – personal și social -, respectiv dintre regimurile politice. Distribuții foarte bine gândite în ambele montări, cu actori care se identifică cu rolurile și care-ți rămân în memoria afectivă. De remarcat că ambii Verșinin sunt geniali (nu e cel mai greu rol din piesă, după părerea mea, dar poate lejer să strice echilibrul unei montări), iar Natalia este perfectă și în distribuția lui Stein, dar și în cea a lui Tompa.
Două spectacole diferite, cu premiere în secole diferite; un singur text – Trei surori; doi regizori din generații diferite, dar vizionari ambii (îmi asum eticheta); un festival – Festivalul Internațional de Teatru Sibiu, ediția 2020 (online). Pe scurt, iată de ce este bun un festival, fie și cu difuzare exclusiv online. Pentru mine festivalurile sunt motiv de comparații și analize, de introspecții și racordări la nou. Foarte rar un spectator are ocazia să vadă spectacole vechi, pe care nu le-a prins la premieră sau nici măcar în timpul cât s-au jucat. De aceea, dincolo de statistici (importante și ele, nu zic nu) contează educația de care a avut parte un fidel al teatrului; istoria prezentului nu devine posibilă decât din momentul în care putem vorbi de un trecut, de rădăcini, seve și seturi de valori. La FITS 2020 s-a văzut mare parte din istoria recentă a teatrului universal și a fost o bucurie de care am ales să mă bucur pe îndelete. Cele două spectacole despre care am vorbit aici au fost doar o foarte mică parte din cele urmărite de mine în cadrul ediției 2020 a festivalului de la Sibiu. Mă bucur că încă pot să mai văd Trei surori și să fiu surprinsă de potențialul unei replici sau alta și cred că încă mai pot vedea suficient de multe montări ale acestui text. Sper că toate vor fi prilej de meditație sau măcar de bucurie.
Trei surori
De: A.P. Cehov
Regia: Peter Stein
Scenografia: Karl-Ernst Herrmann
Costume: Moidele Bickel, Dramaturgia: Dieter Sturm
Distribuția: Peter Simonischek, Edith Clever, Jutta Lampe, Corinna Kirchhoff, Werner Rehm, Tina Engel, Otto Sander, Wolf Redl, Ernst Stötzner, Roland Schäfer, Jochen Tovote, Nikolaus Dutsch, Johanna Hofer, Hans Madin, Ursula Stampfli
O înregistrare de la Schaubühne am Lehniner Platz, o producție de film Regina Ziegler în numele ZDF, 1986.
Data premierei: 4 februarie 1984
Durata: 3h 30min
Spectacol prezentat în limba germană, cu traducere în limbile engleză și română
Trei surori
De: A.P. Cehov
Regia: Gábor Tompa
Dramaturgia: András Visky
Decorul: Andrei Both
Costumele: Carmencita Brojboiu
Muzica: Rahmaninov, Shostakovich, Vasile Şirli
Asistent de dramaturgie: Eszter Biró
Distribuția:
Andrei Sergheevici Prozorov: András Hatházi
Natalia Ivanovna: Enikö György Jakab
Olga: Andrea Kali
Maşa: Imola Kézdi
Irina: Hilda Péter
Kulîghin Feodor Ilici: Attila Orbán
Verşinin Alexandru Ignatevici: Zsolt Bogdán
Tuzenbach Nicolai Lvovici: Balázs Bodolai
Solionîi Vasili Vasilievici: József Bíró
Cebutîkin Ivan Romanovici: Iván Dengyel
Fedotic Alexei Petrovici: Levente Molnár
Rode Vladimir Carlovici: Ferenc Sinkó
Ferapont: György Barkó
Anfisa: Ágnes Kakuts
Svetlana: Tünde Skovrán
Protopopov: Ervin Szücs
Muzicieni, ofiţeri, pompieri: Szabolcs Balla, András Buzási, Ernö Galló, Alpár Fogarasi, Róbert Laczkó Vass, Loránd Farkas, István Albu, Csongor Köllö
Data premierei: 24 septembrie 2008
Durata: 2h 33min
Spectacol prezentat în limba maghiară, cu traducere în limbile română și engleză
