DONBASS sau cum să faci artă cu morți ratate

Când mass-media dictează evenimentele și, implicit, ce este important și ce nu, moartea devine banală, deci nu mai interesează. Așa că…

Prima scenă e dintr-o cabină de machiaj pe roți (rulotele care tot apar atunci când e vorba de echipele de filmare pentru un lungmetraj). Femei și bărbați pregătiți să intre în cadru, deci pregătiți să câștige un ban. Fețe comune, banale, obosite, trivializate de viața dură de zi cu zi și de un … război care nu pare a fi al lor, dar al căror victime ajung să fie. Alergarea lor continuă printr-un platou ce se vrea a fi de filmare, dar care seamănă foarte bine cu un câmp minat … și oprirea bruscă … într-un alt cadru, care te introduce direct în miezul acțiunii îl provoacă pe spectator să plonjeze direct în lumea fake news. Pur și simplu, cei din sală se trezesc că respiră deodată cu personajele, aproape că simt greutatea camerelor de filmat pe umeri, pentru că totul este filmat în stilul reportajelor TV de la fața locului, din locuri unde există acțiune. „Din teatrele de război” este o expresie care apare foarte des în jurnalele de știri, pentru că, din păcate, la ora actuală avem foarte multe războaie sau zone cu risc crescut de conflict, răspândite de-a lungul și de-a latul întregii planete. Fie că vorbim de războaie civile, în care doar „ai noștri” cu „ai noștri” se bat, fie că vorbim de conflicte internaționale, escaladarea conflictului și valurile de morți tind să devină fapte banale, cu care ar trebui să ne obișnuim. Poate că unii dintre noi am devenit imuni la astfel de știri/vești, poate că le privim cum se succed pe ecranele (mai mult sau mai puțin plate) ale televizoarelor cu viteze uluitoare (nici nu mai știi când vorbim de știri diferite sau de aceeași știre reluată de n ori, pentru că moartea are același chip). Dar vreau să cred că cei mai mulți dintre noi încă n-am ajuns să bagatelizăm moartea sau să fim amatori de comercializarea acesteia sub forma unei știri TV, un „direct” care face rating sau care difuzat în prime time aduce mai mulți „consumatori de știri” în fața televizoarelor sau a computerelor (vorbim de televiziuni care emit doar online, după cum vorbim și de site-uri care transmit live).

Când vorbim despre războaie civile, cum este cel din Donbas, spectactorii au două atitudini: fie se uită la știre ca la ceva ce nu-i afectează, pentru că totul se întâmplă undeva, departe, în locuri în care ei nu vor ajunge niciodată (ori nu au nicio cunoștință acolo); fie, într-o primă fază, sunt îngroziți, oripilați, dar nu înțeleg nimic (nici măcar de unde a pornit totul). Dintre cei oripilați prea puțini vor fi cei care vor merge să caute informații despre loc și cauzele conflictului (imclusiv în online) sau vor căuta să afle ceva de la experți în domeniu. Toate acestea fiind spuse, vă dați seama cât de mic este procentul celor cu adevărat bine informați. Donbass, filmul lui Sergei Loznitsa aduce în fața iubitorilor celei de-a șaptea arte un război civil care nu este nici în Extremul Orient și nici măcar în America de Sud, el se poartă într-o țară cu care ne învecinăm; dar pentru că nu ne afectează direct, prea puțini dintre noi (românii) suntem interesați și de evoluția lui (conflictul a debutat în 2014). Personal, cred că mai există un motiv pentru care românii nu sunt foarte interesați de acest război – faptul că rușii sunt acuzați că ar fi parte activă în conflict, iar aversiunea față de acest popor este binecunoscută.

Despre tot ceea ce am scris mai sus este vorba în filmul lui Sergei Losznitsa. Premiat la Cannes, pe bună dreptate, propunerea Ucrainei pentru Oscar 2019, un film artistic realizat prin apelul constant la tehnicile documentarului, Donbass poate să ajute pe orice cinefil să înțeleagă, înainte de orice, ceea ce, din punctul meu de vedere, nu e deloc puțin lucru. Un film care te ține în priză, care nu-ți dă voie să te plictisești. Aici e marele merit al lui Loznitsa, pentru că el a riscat enorm să fac un film artistic despre un război civil într-o epocă în care consumerismul face legea, deci nimeni nu mai are timp să meargă la cauze ca să și înțeleagă cu adevărat ce se întâmplă. Așa se face că spectactorul aleargă în urma celui care poartă camera de filmat pe umăr, ia partea unuia sau alteia din tabere, intră în subsolurile anaerobe ale refugiaților, ajunge să între în conflictele stradale pe nesimțite etc.

Foarte bine construită scena cu voluntarul pentru batalionul de exterminare – când apar din senin agresorii, cei care au suferit de pe urma războiului, pentru că au pierdut ceva în conflict, sau pentru că nu mai înțeleg nimic din realitatea cotidiană și toți aceștia ajung să-și reverse furiile asupra „voluntarului”; bătrâna care vroia să știe doar când vine autobuzul este printre puținii care alege să se uite, fără să-l acuze direct pe „fecior”, se urcă în mijlocul de transport, nu înainte de a se uita cu tristețe în urmă. E atâta cuprindere de sens în această scenă, încât rămâi mut și uiți să respiri. Poate că la fel de bună este și scena cu micul comerciant și ofițerul reprezentant al noii puteri; venit să-și recupereze mașina, tânărul antreprenor se trezește că riscă să fie împușcat în cap doar pentru că nu vrea să-și cedeze bunurile de bună-voie, iar momentul cu toți cei asemenea lui vorbind la telefon și căutând soluții de moment (și în disperare de cauză) este impecabil construit din punct de vedere regizoral (nu scapă vigilenței regizorului niciun detaliu, indiferent cât de mic ar fi acesta); sala în care oamenii aceia se tot plimbă, vorbind la telefoane și nevăzând nimic în jur mi-a adus aminte de Ellis Island, simbolul imigrației americane. Există în holul mare, de la parterul clădirii, un uriaș morman de cufere și genți, care au fost ale celor care au venit în Promised Land din toate colțurile lumii. Când vezi cuferele acelea aruncate alandala vezi cu ochii minții mișcarea continuă a celor care le purtau – plini de speranță, dar mai cu seamă înfricoșați. Ei bine, așa este și tânărul comerciant din scena respectivă – când vede masa ofițerului încărcată cu telefoane și tablete care sunau într-una, încet-încet se lasă pe spate și începe să realizeze că e o grozăvie fără seamă tot ceea ce i se întâmplă; în momentul în care iese în hol și-i vede pe ceilalți devine parte dintr-un mecanism social pe care nu-l mai poate controla, nici măcar înțelege, de unde și ideea de rotire continuă, panoramare care șterge treptat trăsăturile indivizilor.

Sunt doar două capitole din cele 13 ale filmului. Capitole pe care le puteți lua separat, dar și ca părți ale unui întreg. Dar, înainte de orice, ele sunt deconstrucții ale miturilor pe care mass-media le tot pune în circulație. E greu să nu cazi pradă dezinformării când jurnalismul se face doar din știri-bombă, news alert și banalitatea nu vinde nicicum. E foarte interesant cum alege Loznitsa să închidă filmul: revenind la prima scenă, în rulota de machiaj, cu aceiași protagoniști, finalul pe care curge și genericul fiind interogația asupra căreia trebuie să medităm cu adevărat: de ce mai vinde moartea astăzi?

Dincolo de premii, filmul are marele merit că pune degetul pe o rană pe care nu o vrem nicicum închisă: fake news și depedența de știri.