Toți actorii și toți regizorii își doresc în portofoliu spectacole longevive, care să aibă sute de reprezentații; sunt invidiați până la stadiul de ură cei care se pot lăuda cu o asemenea performanță. Sunt rare spectacolele care se joacă cu casa închisă ani de zile în România de după 1989 (altfel stau lucrurile peste hotare), dar nu pentru că oamenii nu mai merg la teatru ca pe vremuri (de această dată chiar nu putem invoca acest motiv), ci pentru că spectacolele devin perimate mult prea devreme. Sunt multe de spus despre cauzele fenomenului, nu e locul aici, altceva e de reținut acum – Pe jumătate cântec, așa cum se joacă acum la Teatrul Odeon, este un spectacol deja perimat.
Cu un text foarte asemănător cu cel scris de Alina Nelega pentru „Amalia respiră adânc”, Pe jumătate cântec trebuia să cucerească din start prin ingeniozitate regizorală și calitatea jocului actriței. Numai că ce-am urmărit eu într-o seară de februarie a lui 2019 e departe de a cuceri. Nu l-am văzut când a avut premiera, n-am reușit să-l prind nici în festivalurile unde a fost premiat, când cu siguranță a fost altceva (altfel nu cred că lua premiile respective). Anda Saltelechi are calitățile unei actrițe care poate cuceri oricând publicul cel mai exigent, nu mă îndoiesc de asta (au fost cel puțin trei momente când a demonstrat ce poate, dar mai ales ce știe), dar a întreține un one-woman-show cere multă atenție și autocontrol, ceea ce ea pare că nu (mai) deține. Istoria personală a unei cântărețe ratate, eșuarea în apele tulburi ale promiscuității și vieții sordide se redă scenic prin intermediul unei construcții impecabile din punct de vedere regizoral, completată cu un joc foarte bine articulat. Anda Saltelechi a jucat după rețetă, static, fără să aducă publicul în stadiul de participare efectivă, de scoatere a batistelor (subiectul chiar o cerea în anumite momente), dar ca și cum ar fi fost lipsită de emoții. Așa se face că ne-am trezit stând pe scaune și urmărind știri despre viața și istoria personajului. De aici și senzația de penibil la unele momente (de exemplu, primii ani de viață cereau aducerea în scenă a unui infantilism, dar în sensul bun al cuvântului, ceea ce n-a fost cazul, pentru că noi am avut mai degrabă o caricatură a unui copil oarecare) sau de stridență inutilă la altele (n-am înțeles nicicum tumbele și rostogolirile cu microfonul în mână – poate și pentru că au părut rupte de context).
Foarte bine antrenată vocal, pasajele de cântec i-au ieșit foarte bine, dar … căci am un mare „dar” care explică și ideea de spectacol perimat în mare parte: momentul cu blestemul cântat în rochie de seară cu paiete, dar necălcată mi s-a părut a da în caricatură, când efectul ar fi trebuit să fie cu totul altul. Cu mici excepții, toate hainele mi s-au părut „obosite”, semn că întreținerea lor devine o problemă sau se cere chiar o înlocuire a câtorva piese.
Personajul principal este o femeie care a avut un singur vis și pe care l-a ratat … pe jumătate. Din tot ce-am văzut pe scenă nu s-a înțeles dacă noi, cei din sală, trebuia să avem compasiune pentru ea sau să o punem la stâlpul infamiei pentru greșelile ei (sau ale părinților ei), după cum nu ne-am dat seama dacă trebuia să ne identificăm cu ea (mai ales atunci când au fost evocate amintirile din/despre copilărie, comune cu ale multora dintre spectactorii de o anumită vârstă) sau să ne raportăm la ea ca la un semen de-al nostru care are nevoie de sprijin și înțelegere. Diferitele etape de vârstă au fost abordate din perspectiva omului mare, cel de acum, care povestește, prea puțin din perspectiva celei de atunci, care a trăit și a resimțit eșecurile acelea până la durere copleșitoare. A te proteja de traumă prin refuzul recunoașterii se completează automat cu exprimarea furiei conștientizării ulterioare, ceea ce n-a fost cazul în Pe jumătate cântec, pentru că n-am aflat în care moment (decât poate cel al nașterii Clarei) Francesca a fost furioasă până la disperarea aceea atât de acaparantă care însoțește mai toate momentele traumatice din viața unui om.
Înainte de a încheia, mai vreau să atrag atenția asupra a două aspecte: când un spectacol intră în etapa de uzură accentuată primele lucruri care fac notă discordantă în toată construcția sunt proiecțiile video; una este să dai senzația că te uiți la filme cu personajul când era mic și una este să-i redai spaima și/sau alte emoții; de aceea n-am înțeles ce s-a vrut cu proiecția cerbului care mânca obsesiv în pădure (știu că numele cofetăriei era La cerbul sau ceva de genul, dar tot nu văd legătura între replică/replici și imaginele invocate). Al doilea lucru asupra căruia vreau să insist este legat de trecerile dintre momente; la un one-man/woman-show acestora trebuie să li se dea foarte multă atenție, altfel fracturează mult întregul, ceea ce s-a și întâmplat (recuzita părea doar un maldăr de haine lăsate la vedere și nimic altceva, fără să creeze senzația de „viață într-o valiză” sau orice altceva).
Un spectacol care poate fi salvat, cu condiția ca actrița și regizoarea să-și readucă aminte ce-au avut în mine atunci când l-au construit, să se întoarcă la originea lui și să vadă dacă ceea ce-au gândit atunci concordă cu ceea ce se face acum pe scenă. Doar așa se câștigă în coerență și în plusvaloare.
Pe jumătate cântec – Teatrul Odeon
Text, regie, costume, videoproiecții – Crista Bilciu
One-woman-show cu Anda Saltelechi