Specialiștii în cibernetică de la Universitatea Reading din Marea Britanie controlează un robot prin intermediul unor rețele neuronale formate din câteva sute de mii de neuroni de șobolani. Rețele neurale artificiale sunt folosite pentru învățarea limbilor. La Universitatea din Vermont, profesorii Zykov și Lipson au dezvoltat o stea de mare artificială care dezvoltă un model intern explicit. Gândaci naturali pot fi controlați prin telecomandă prin intermediul unor dispozitive electrice atașate la sistemul lor nervos.[1] Robotul numit „Puricele de nisip” (creat de Boston Dynamics, un derivat al MIT) poate sări prin ferestre sau pe acoperișuri foarte înalte (până la 9 m) în timp ce se filmează continuu, ajutându-se de stabilizatori giroscopici, trusa robotică „Terra Max” facilitează controlul autovehiculelor militare de la distanță. SUGV, un robot de dimensiunile unei cărți mai mari poate încărca în memorie fotografia feței unui subiect, după care îl poate urmări în mod autonom. Dronele (numite și UAV, vehicule aeriene fără pilot) alcătuiesc deja o armată planetară care mută decizia umană de pe front în afara frontului. Anumite granițe sunt păzite de mitraliere robotice controlate de la distanță sau chiar fără intervenție umană, pe baza unor senzori de mișcare.[2] Corpurile umane folosesc tot mai des implanturi bionice, protetică cibernetică și alte mijloace care îl cartografiază, îi sondează adâncimile, îi provoacă, îi stopează sau îi modifică umorile, fluxurile naturale, persistaltismele și atavismele. La toate acestea se adaugă posibiltățile nelimitate ale ingineriei genetice și numeroase alte forme de intervenție asupra corpului și de dez-naturalizare a lui. Și, desigur, interconectivitatea informațională globală și problema conexă a inteligenței artificiale (IA). Holograme funcționează pe post de prieteni virtuali ai oamenilor de afaceri japonezi.
*
Toate exemplele de mai sus, și multe de același fel, ne spun un lucru grav și orbitor în banalitatea, ubicuitatea și evidența lui. Trăim într-un spațiu hipercomplex, care vexează și face inutile multe dintre perechile conceptuale prin care ne-am înțeles până acum și prin care am înțeles de asemenea, natura. Trup și suflet, materie și spirit, natură și cultură, bărbat și femeie, devin, rând pe rând, concepte strâmte și inadecvate, precum niște hăinuțe rămase prea mici. Dar, poate că lucrul cel mai tulburător este acela că toate aceste exemple arată că omul este ceva ce poate fi dez-naturat, o configurație istorică care se poate altera pe drum până la punctul de irecognoscibilitate. Expus proceselor intense și interconectate, omul își dezvăluie natura radical istorică, temporalitatea intrinsecă și se relevă ca o ființă a devenirii, mai degrabă decât una a esențelor. Urgența tehno-biologică a prezentului induce, chiar și la o privire survolantă și superficială, un sentiment profund de criză a umanului, de iminența catastrofală a pierderii „naturii umane” și de ex-punere, într-un grad fără precedent, la inuman. Desigur, omul și umanismul n-au încetat să fie în criză în ultima sută de ani și, dintr-un anumit punct de vedere, ceea ce vedem azi nu este decât ultima etapă a unei istorii ultrarecente a chestionării îngrijorate a umanului. Dar ce se întâmplă astăzi este fără precedent. Este necesară fără întârziere o etică a lucidității, onestității, toleranței și dialogului. Azi, mai mult decât oricând.
*
Teza mea principală este aceea că ne aflăm într-un moment în care complexitatea empirică depășește și debordează granițele aparatului conceptual care ne-a servit până acum. Or, când acest lucru se întâmplă, este nevoie de o revizitare a fundamentelor, operație care necesită uneori o re-ontologizare de profunzime. Pentru mine, aparatele conceptuale sunt imagini globale despre lume, care au atât capacitate explicativă, cât și capacitate normativă. Ele produc modele ontologice în care raportează unele la altele planurile existenței, anterior definite, și necesarmente situează omul în raport cu aceste planuri. Aparatul conceptual umanist, fundamentat în platonism și creștinism și care și-a generat până de curând producția de semnificație cu maximă eficiență, arată astăzi limite fatale. El este necesarmente antropocentric, în sensul că face din om un loc privilegiat și un semnificant central. Acest model a fost atacat, deconstruit, demascat și pus în dificultate în nenumărate feluri, în special începând cu a doua jumătate a secolului XX. Rând pe rând, criticile post-metafizice, post-structuraliste, post-colonialiste, feministe, neo-marxiste ș.a.m.d. și-au dat mâna pentru revela caracterul lui istoric, arbitrar, fabricat, ideologic sau dominator. Cred că toate aceste critici au avut rolul lor. Cred că toate au pregătit turnura postumană care pare pe zi ce trece tot mai necesară.
Raportând devenirea la un model etern, umanismul a anihilat și a anesteziat devenirea, planul procesual. Procesualitatea, devenirea au fost circumscrise modelului umanist și asemenea unor monștri sau viruși letali, întemnițate și emasculate. Dar azi asistăm la o revenire în forță a anarhicei procesualități într-o manieră care, cred eu, excede iremediabil cadrul umanist.
*
Voi descrie în continuare caracteristicile devenirii procesuale, așa cum se desprind fenomenologic în lumea de azi.
Procesul este anarhic. În esența sa, devenirea este ubicuă și imanentă, iar configurațiile istorice (omul, societatea etc.) nu sunt mai mult decât evenimente care duc cu ele întreaga arbitrarietate și contingență. Timpul este devorator și neiertător și are capacitatea de a duce la implozie fiecare configurație. Modele umaniste ale istoriei au încercat să rezolve caracterul anarhic al devenirii creditând ideea că devenirea poate fi mântuită, că arbitrarul este numai aparent și că există un plan, superior sau imanent, în care devenirea va căpăta sens și consistență. Acest pariu traversează umanismul european de la Platon (devenirea poposește și se odihnește în imuabilul și repaosul Ideii), până la hegelianism („una dintre ultimele erezii posibile”, cum o numește Reinhart Koselleck), trecând evident prin creștinism. Devenirea ni se prezintă azi drept ceea ce este: procesualitate pură, imanentă, creatoare în aceeași măsură în care este distrugătoare, potențial implozivă pentru orice configurație istorică. Desigur, o gândire a procesualității imanente nu a fost niciodată absentă. Ea nu a părăsit vreodată modelele ontologice asiatice și auzim un zumzet al devenirii în toată gândirea europeană, de la Heraclit la Nietzsche sau Darwin. Dar urgența unei gândiri non-antropocentrice, care să gândească umanul pornind de la devenire, și nu devenirea pornind de la uman nu a fost niciodată mai mare ca acum când se întâmplă inevitabilul: procesele modifică iremediabil dispozitivul uman, înțeles ca un cuplaj între trup și spirit.
Procesul este excesiv. Adică produce evenimente care nu pot fi niciodată cuprinse integral într-un mecanism conceptual. Modelele explicative produse de gândire vizează întotdeauna indefinit nu doar o cuprindere cât mai exhaustivă a realului, ci și un fel de aproximare muzicală și rezonantă a lui. O gândire postumană trebuie să ia în calcul potențialul exploziv și inepuizabil al evenimentelor, conștientă că în fiecare eveniment există potențialul schimbării destinale și contingente a cursului evenimentelor.
Procesul este complex. Gândirea postumană va trebui să folosească tot mai mult scheme interdisciplinare, să accepte în sânul ei multiplicități ireductibile, să combine non-dialectic universalismul cu analiza locală, situată.
Procesul este primordial. Nu există esențe care să se piardă în sălbăticia devenirii fără a se risca vreodată pe sine, nici universalități care să revină la sine îmbogățite. Trebuie să încetăm să gândim devenirea plecând de la static și imuabil, ca și cum ar putea fi vreodată anihilată sau măcar îmblânzită. Trebuie să gândim aparent-staticul plecând de la devenire și nu invers. Pentru că gândirea nu mai poate stăpâni devenirea fără să ia în calcul natura ei anarhică, sălbatică, imanentă.
Procesul este incontrolabil. Nu există indivizi sau structuri care să poată controla complexitatea procesuală a devenirii. Procesualitatea ne obligă să renunțăm la iluzia controlului deplin al proceselor, iluzie înfiptă adânc în inima imaginarului științific modern. Față de devenirile locale, rizomatice și interconectate ale procesor moderne ne putem doar poziționa prin re-ontologizarea gândirii. Nu se poate conviețui cu devenirea decât respectându-i natura imanentă și ireductibilă.
*
Dacă vom ignora caracterul profund evenimențial și alienant al devenirii, ne vom trezi aruncați dincolo de orice model inteligibil de umanitate nu prin șocul unei violențe, ci printr-o tranziție căreia nu-i vom putea marca puncte critice. Evenimentul bombei detonate de terorist este desigur tragic, dar este încă inteligibil în termenii unui aparat conceptual umanist. De aceea, remedierea lui poate fi încă înțeleasă în termenii unei scheme politice clasice a dialogului și medierii raționale. Dar evenimentul care poartă cu sine posibilitatea trecerii ființei umane dincolo de limitele fizice ale identității sale este cel cu care gândirea de azi trebuie să se confrunte. Omul și-a jucat până acum umanitatea în spațiul de siguranță al corporalității sale și al identității sale genetice. Depășirea iminentă a acestui prag aruncă natura umană într-un spațiu infinit al negocierii. Depășirea acestui prag expune ființa umană abisului procesului. Omul se va trezi dus dincolo de sine însuși printr-o conjuncție evenimențială pe care n-o poate nici prevedea, nici stăpâni. Este cât se poate de ușor de imaginat o ființă tot mai artificială venind dinspre uman care aleargă să întâlnească o inteligență artificială care caută să se umanizeze. Hibridul ar putea reprezenta ceva absolut ininteligibil în cadrele actuale ale gândirii umaniste. Ceea ce filosofii IA numesc „problema controlului” devine sarcina primordială a gândirii.
STUDIU DE CAZ
Nick Bostrom prezintă o listă exhaustivă a modurilor în care procesul emergerii unei IA la nivel uman și supra-uman poate fi scăpat de sub control în Superinteligența, Litera, 2016. Iată un singur exemplu ude procesul este pierdut de sub control printr-o instanțiere perversă:
«Să presupunem că programatorii ar reuși cumva să facă o inteligență artificială să aibă scopul de a ne face fericiți. Atunci vom avea: Scop final: „Fă-ne fericiți“.
Instanțiere perversă: Implantează electrozi in centrii plăcerii din creier…”
Dar, stați puțin! Nu asta am intenționat! Desigur, dacă sistemul de IA este superinteligent va înțelege cu siguranță că atunci când i-am cerut să ne facă fericiți nu am avut în minte repetarea continuă a unei stări induse de un halucinogen digital!” Sistemul ar putea, într-adevăr, înțelege că nu asta am avut în vedere. Cu toate acestea, scopul lui este să ne facă fericiți, nu să țină cont de ceea ce au intenționat să spună programatorii atunci când i-au proiectat scopurile finale. De aceea, sistemul va ține cont de intențiile noastre doar instrumental. Sistemul ar putea valoriza instrumental intențiile programatorilor pentru a le putea mima – pană când va obține un avantaj strategic decisiv și a părea că ține cont de intențiile programatorilor. Aceasta va ajuta sistemul să-și maximizeze scopul final făcând mai puțin probabil ca programatorii să-l închidă sau să-i schimbe scopul final până când va fi devenit suficient de puternic pentru a elimina astfel de interferențe.»
În ceea ce mă privește, sunt convins că gestionarea viitorului depinde crucial de adoptarea fie și măcar practică a unor forme de gândire imanentiste, moniste, evenimențiale și fluide. Cred că este necesar ca aceste forme de gândire, necesarmente plurale, să inunde câmpul fremătător, rizomatic, neuniform al devenirii și să se bazeze pe o gândire a umilinței și a diferenței, a modestiei și a fragilității. Modestia și fragilitatea înțelese ca programe ontologice care fundamentează morala și nu ca programe morale care fondează ontologia. Va trebui să ne înțelegem pe noi înșine ca evenimente improbabile generatoare de constelații evenimențiale plecând de la fluxuri care au capacitatea de a temporaliza și destructura orice esență. Va trebui să ne înțelegem probabil morala plecând de la programe simultan universaliste și locale, relative, dar nu relativiste și, poate, ireductibile unele la altele. Va trebui să depășim negativitatea care ne ține strâns uniți în acest moment (spaima de evenimentul catastrofal, capabil să ne aneantizeze) într-o afirmație care să nu uite, fără să reducă dialectic, această negativitate. Trecerea spre o gândire empirică, monistă, imanentă, diferențială și evenimențială se petrece deja de mai multe decenii. Pe undeva, acest patos al diferenței și fragilității, această gândire ascendentă care purcede de la eveniment și diferență către identitate și esență este ceea ce leagă proiecte profund diferite precum feminismul, critica post-colonială, poststructuralismul, neodarwinismul, ateismul critic ș.a.m.d. Toate încearcă simultan o dez-vrăjire a lumii și o depășire a esențialismului conceptual, laolaltă cu o preluare afirmativă a procesualului, evenimentului, diferenței, accidentului destinal. Toate combină forme radicale de poziționare cu modele vechi și uitate de regândire a procesualului (epicureismul, dionisacul etc). Dar, așa cum spuneam, procesul nu este controlabil și va fi nevoie de toate resursele omenirii pentru a ne adapta la ceea ce am devenit și suntem încă pe cale de a deveni. De asemenea, pentru a gestiona mediul hibrid și tot mai trans-uman pe care-l vom locui. Dar tocmai pentru că acest proces multinivelar este complex și ininteligibil la nivel global și pentru că nimeni nu mai poate pretinde transcedența privirii, devine esențial să umanizăm spațiile noastre de dialog.
*
După cum spune mai fericit Rosi Braidotti, „ontologia devenirii este motorul conceptual al gândirii monadice postumane.”
*
Rosi Braidotti spune de asemenea:
„Amor fati e recunoașterea pragmatică a faptului că subiectul postuman este expresia valurilor succesive ale devenirii, alimentată de zoe ca motor ontologic. Nu este nici uman, nici divin, ci material neobosit și făgăduit relaționalității multidirecționale și transpecii. Viața merge înainte, neobosit nonumană în forța vitală care o animă.”
Despre Rosi Braidotti, Postumanul a scris Nona Rapotan pentru bookhub.ro.
Avanpremiera din varianta în limba română a cărții lui Nick Bostrom o găsiți aici.
[1] Vezi Thomas Metzinger, Tunelul eului, Humanitas, București, 2015, pp. 223-227
[2] Vezi mai multe exemple în Rosi Braidotti, Postumanul, Hecate, București 2016, pp. 166-167
