„Dincolo de lumea asta şi de cealaltă”

Am vrut să încep, şi iată, chiar încep, prin a spune că romanul-eseu sau eseul-roman al Andreei Răsuceanu este despre Frumuseţe pur şi simplu. Frumuseţea ca sentiment al complicităţii candide la minunatul şi misteriosul dar al vieţii! Dar nu am reţinut, la prima lectură, pe care am încercat să o fac din plăcerea pură a lecturii, existând toate datele pentru aceasta, nimic strict legat de Frumuseţe. Penultima pagină mi-a salvat gândul. Găsesc acolo, printre rândurile-arabesc, „întotdeauna mizeria mai are un sâmbure de lumină în ea, în timp ce frumuseţea nu-ţi mai lasă nici o speranţă.”

Da, frumuseţea rece a universului sau a pluriversului este necruţătoare, ca şi aceea a sufletelor omeneşti, însoţind şi frumuseţea trupurilor! Frumuseţea care, într-un anumit sens, este şi ea o formă de viaţă aproape necunoscută de cele mai multe ori sau uitată. Cum a fost, de pildă, un Hopper, probabil Edward Hopper, pictorul american, cum au fost cele trei modele ale personajelor principale din carte, cum a fost Priscilla Lane, actriţa americană amintită de vreo patru-cinci ori, semănă cu una dintre cele trei Ioane din carte, cea care este „principala”, plecată din Galaţi şi ajunsă în Bucureşti spre sfârşit sau început de al doilea război mondial, cum suntem cu toţii, aproape nişte străini, pentru miliarde de semeni doar „o formă de viaţă necunoscută”…

Intitulasem o cronică la un volum de Augustin Cupşa „O carte precum un zâmbet al lui Cyd Charisse!”, m-am gândit şi în cazul de faţă să spun că este un roman experimental „precum un zâmbet al Priscillei Lane”, zâmbetul fiind şi el o formă de viaţă mai puţin cunoscută pentru unii, dar ar fi trebuit să mă gândesc şi la… zâmbetele literare ale unei Doina Ruşti, pentru partea deloc de manuscris fanariot în care este surprinsă eroina Stanca, undeva, la mijloc de jumătate primă a secolului al XVIII-lea, când se va pune piatra de temelie a unei biserici legendare de pe Strada Mântuleasa, zâmbetul Simonei Popescu, scriitoarea „Exuviilor”, al Ioanei Pârvulescu din „Inocenţii” sau, via Michael Cunningham, cel din „The Hours”, la zâmbetul Virginiei Woolf…

Ca şi în „The Hours”, cartea cucereşte sufletul cititorului prin alternanţa a trei planuri reprezentând vieţile a trei femei: cea din secolul al XVIII-lea, deja amintită, soţie de negustor dat dispărut pe drumul Stambulului, în memoria căruia va ridica biserica; Elena primului război mondial, şi Ioana perioadei postbelice, a cărei urmaşă este naratoarea…

„Trei femei”, titlu de carte a lui Musil, nume de film, de fapt de filme, dar mă gândeam la cel al lui Altman, trei femei „care nu se temeau de moarte” sunt eroinele pe care mizează Andreea Răsuceanu pentru a ne împărtăşi o experienţă literară memorabilă, care te prinde în păienjenişul formelor de viaţă puţin sau mult necunoscute din spaţiul şi timpurile Străzii Mântuleasa, care le leagă, dincolo de orice destin, dar mai ales „dincolo de lumea asta şi de cealaltă”…

Pe coperta a IV-a, un alt „zâmbet literar”, cel al teribilei Gabriela Adameşteanu, dezvăluie surpriza „unei prozatoare de forţă, care construieşte o naraţiune plină de dramatism, cu fire desfăşurate contrapunctic.” Dincolo de „forţă”, aş sublinia mai degrabă subtilitatea fantastică, demnă de fabulosul Mircea Eliade (şi „zâmbetul” său trebuie amintit, şi să nu uităm de alte trei „lucrări” ale Andreei Răsuceanu, doctoratul „Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate”, prima carte, „Cele două Mântulese” şi „Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară”!), istoricului religiilor aducându-i-se şi un discret omagiu, vizând nu numai oniricul, mai ales când un personaj, o frumoasă ţigăncuşă, Bijuteria, dispare într-un cavou, p.264, dar şi prin apariţia unui schelet de uriaş, potenţial uriaş, p.324, dacă nu cumva un băieţel cu ochelari care apare episodic nu ar fi, posibil, chiar copilul Mircea Eliade.

Aşadar, subtilitate, eleganţă, „strălucirea eternă a minţii neprihănite”, o mare iubire de oameni, care te reapropie de unul dintre cele două moto-uri ale cărţii, „Căci dragostea e tare ca moartea/ Neostenită ca moartea e pasiunea ei.” („Cântarea Cântărilor” în traducerea lui Petru Creţia), o îndrăzneaţă încercare de spune „aici ce nu se poate spune, fiindcă nu e decât un fior, un ritm subţire şi abia audibil”, am citat din primul moto al cărţii, din Radu Petrescu, alt maestru al subtilităţii analizei fenomenologice a dispariţiei iubirii în propria legendă, ca în „Matei Iliescu”…

Expresiile „dincolo de lumea asta şi de cealaltă” şi „X, femeia X nu se temea de moarte” apar de câte trei ori, în mici segmente de text, pentru fiecare dintre cele trei: Ioana, Stanca, Elena… Sunt, ţinând cont de aceste sublinieri, expresii-cheie, dar care nu deschid toate porţile percepţiei universului (pluriversul, în ultimă instanţă, este universul tuturor celorlalte forme de univers) tuturor formelor de viaţă cu care am putea intra în oarecare contact…

Din unghiul de vedere al finalului de carte, („Zilele astea M. mi-a trimis o imagine din Hopper, cu un cuplu de bătrâni care stau pe marginea patului, într-una din camerele lui suspendate în neant, cu privirile îngheţate, alunecând una pe lângă cealaltă, fără să se întâlnească în nici un punct. A ataşat-o direct în mail, mi s-a deschis în faţă când am dat click pe el. Nu vreau să ajungem ca ei, scria dedesubt cu litere bolduite. Dar cum, cum vrei să ajungem, i-am scris. Aşa. În attachment era o pată informă de galben, de diferite intensităţi, un joc abstract de lumină.

Aşa vom fi.), p.331. M. şi în primul rând o altă Ioană  par a fi „supravieţuitorii”, cei din perspectiva cărora aflăm noi ceea ce se poate afla… dintr-o carte), aş fi ispitit să scriu că fiinţa-carte, şi ea până acum o formă de viaţă necunoscută în sine, noua carte a Andreei Răsuceanu este „un joc abstract de lumină”. Sau, mai exact, de lumini şi de alte energii, şi ele forme de existenţă, dacă nu chiar de viaţă. Avem „zilele”, „unele zile în care nimic nu pare real, zilele făcute din bucăţi care nu se potrivesc”, p.38, avem chiar şi „orele”, care „o luau razna, goluri de timp despărţeau două momente de luciditate şi conştientizare a durerii”, avem sunetele „care par să nu vină din jurul ei, ci din altă parte, sunete care au existat mereu, dar pe care nu le poate auzi decât acum. Adevăratele sunete. Vin de undeva din străfundul pământului…”, p.49 – teribile paginile ce surprind bombardamentele din primul război mondial asupra Bucureştiului!, obiectele: „lucrurile din cameră se mişcau şi răspândeau căldură, care devenea uneori insuportabilă. Erau vii, dar nu ca nişte plante. Ca nişte fiinţe, obiectele aveau o viaţă secretă, alta decât oamenii sau animalele. Uneori se simţea privit, ca şi cum invizibile perechi de ochi umpleau până la refuz încăperea de spital, urmărindu-i orice mişcare. Şi sunete erau, un ţiuit a cărui sursă n-o cunoştea şi care trecea prin pereţii camerei, schimbându-şi intensitatea şi făcând să tremure apa din paharul de pe noptieră.”, p.237 – aici eroul este băiatul Elenei, Victor, copiii având rolul lor bine determinat în această expediţie literară de descoperire de noi entităţi…

Mai avem Cerurile, Tăcerile, fugile, cirezile de vită, crengile („Golite de frunze, crengile copacilor se ridicaseră mult, simple linii negre, subţiri, care împărţeau cerul într-un model întortocheat. Elene se gândise că poate, dacă se concentrau suficientă vreme asupra lui, ar fi putut găsi o noimă în toate zigzagurile alea, şi cine ştie, poate că mai mult, un sens mai adânc al lucrurilor.” – p.249), dar mai ales forma de la care pleacă la propriu titlul cărţii, între realitate şi metaforă:

„Pe banca aia veche de lemn se prinsese un fel de lichen, de pistrui buretoşi care se întindeau ca o eczemă pe suprafaţa ei. Probabil de la combinaţia de apă, săpun şi stat la soare, în ploaie, în praf, atâţia ani, atâtea generaţii. O formă de viaţă necunoscută, pe banca făcută de Radu demult, din câteva bucăţi de lemn care arătau ca nişte coji de nucă plate, zgrunţuroasă şi netedă în acelaşi timp, cu infinite circumvoluţiuni ca ale unui creier,. Era şchioapă şi legată cu sârmă ruginită…”, p.230.

Aproape în altă ordine de idei, mereu m-am întrebat în sinea mea, retoric, unde se duc fotografiile când se duc, când se duc mai ales proprietarii lor. În cartea Andreei Răsuceanu avem un răspuns la fel de nemilos precum cel al Frumuseţii. Apar de câte ori meditaţii asupra fotografiilor, iar între o cutie de jeleuri, în care se aflau nişte poze, şi inima regelui Ludovic al XVII-lea, scriitoarea încearcă să împace Fericirea şi fericirile, la urma urmelor, cu Moartea, distribuindu-le, ca pe nişte piese de şah abstracte, războaie, bombardamente, epidemii de ciumă, iubiri, speranţe, singurătăţi, cetăţi, cărţi de tabinet, un costum de nuanţa scorţişoarei, o biserică, o casă, familii, oraşe întregi, cu Bucureştiul june prim, cu Galaţiul şi Stambulul de coloratură, enigmatica localitate C., unde era banca descrisă mai sus, plus Cernăteştiul, marea în câteva ipostaze, lumea atât cât se poate cuprinde de câte unii.

În ultimă instanţă, este un roman filosofic seducător, în care Mica Eternitate poate da şah Eternităţii care este mai presus de atribute… Scriitoarea, un fel de Străină şi ea, apare un personaj Străina, o ţigancă fără vârstă, ca unele dintre personajele lui Eliade, dezvăluie precum ţiganca ghicitoare Stancăi destinul bărbatului ei dispărut („puterea cuvintelor e prea mare, că uneori ele devin fapte, e mai bine ca despre viitor să nu se vorbească. Că întrebarea ei nu are oricum răspuns, că cel aşteptat nu e nici pe drumul de întoarcere, nici în afara lui, nu e nici pe lumea asta, nici pe cealaltă.” (p.246), dezvăluie cititorului destinul artei cuvintelor, de undeva dintre Jackson Pollock şi Edward Hopper, sugerându-se că adevărata literatură, tuşând sacrul şi misterul acestuia, Frmuseţea, este şi ea „dincolo de lumea asta şi de cealaltă”…

O formă de viaţă necunoscută  de Andreea Răsuceanu

Editura: Humanitas

Colecția: 821.135.1 – Scriitori români contemporani

 Anul apariției: 2018

Nr. de pagini: 336

ISBN: 978-973-50-6240-8