Irina Georgescu Groza este o scriitoare tânără, cu un premiu literar la activ care i-a asigurat publicarea unui e-book, dar și cu o experiență de viață pe care i-o regăsim în spatele rândurilor scrise și cu o grijă continuă pentru oameni. Îi plac oamenii, asta se simte din fiecare rând scris; oamenii ei, personajele povestirilor sale sunt vii, conturați firesc din calități și defecte, mirosuri specifice și zgomote caracteristice; da, da, oamenii Irinei Georgescu Groza poartă cu ei prin lumea largă inclusiv zgomotele, lumea din Dincolo de ferestre este o lume a liniștii în antiteză cu zgomotul.
De ce Dincolo de ferestre? Ferestrele sunt special construite pentru a intra lumina într-o încăpere. Dar odată cu aceasta intră și privirile curioșilor, sunetele străzii, rămășițele unei zile din care n-ai vrea să faci parte. Dinspre tine înspre lume, prin intermediul aceleași deschideri, pleacă spre lume dorințe ascunse, zbierete, urlete de neputință, zâmbete pentru cei dragi, salutări cordiale trimise trecătorilor, priviri mai mult sau mai puțin îndrăznețe aruncate oricui se nimerește. Ferestrele sunt, de obicei, la o înălțime care să-i asigure celui din casă protecție și, în același timp, să-i permită să privească „în afară” nestingherit și fără frica unei eventuale expuneri lipsite de pudoare. Mi-aduc aminte și acum o secvență dintr-un film regizat de Pedro Almodóvar (Totul despre mama mea, dar s-ar putea ca memoria să-mi joace feste), când fereastra era la partea superioară a camerei și la nivelul trotuarului, iar prin dreptul acesteia treceau în fiecare zi o pereche de pantofi roșii cu toc, într-un ritual ce capătă aspecte obsesive.
La noi, la români, ferestrele sunt adevărate „baricade”: perdele grele și draperii și mai grele, trase cu mare grijă, astfel încât în casă să nu pătrundă geană de lumină; sau obloane la fel de greu de urnit, storuri care mai de care mai colorate. Spun și aceste mode câte ceva despre personalitatea deținătorului ferestrei. Ce să mai spunem de faimoasele mușcate curgătoare, care tot par că-ți pică în cap din cauza avalanșei de flori. Să nu cumva să ai o fereastră luminoasă, fără perdele și/sau draperii, deschisă spre lume și, eventual, vopsită în culori prietenoase. Nu, că dacă s-ar întâmpla să fie așa, ar stârni curioșii, cei care ar da năvală la propriu în viața lui, sfidând și ultima urmă de securitate.
Toate acestea mi s-au perindat prin minte citind cartea Irinei Georgescu Groza. Și despre toate acestea este vorba în povestirile ei. Întâmplări, fapte, oameni, toți aflându-se în spatele unei ferestre sau alta. Zgomotul de fond este asigurat de acel imperceptibil zumzet casnic, cel care ne însoțește zilnic, fără a-i simți prezența și fără a putea să-l oprim vreodată.
«Când s-a deschis ușa, m-a luat în brațe o femeie cu un șorț de bucătărie peste un pulover mirosind a usturoi, dar mai puternic mi s-a părut mirosul de permanent din părul ei, în care am intrat cu nasul, ceea ce mi-a declanșat un triplu strănut. Când m-am liniștit, un bărbat cu obraz unsuros s-a apropiat de mine, și-am întors capul când i-am văzut buzele țuguiate, chiar înainte să mă pupe din greșeală pe ureche. Sorin m-a prezentat părinților. Maică-sa mi-a întins niște papuci violet cu puf, am realizat îngrozită că trebuia să-mi scot ciocatele. Nu știu când m-au dezbrăcat de haină și mi-au făcut vânt în sufragerie, ei s-au dus la bucătărie, în timp ce stăteam în prag și mă întrebam unde erau ceilalți invitați.
Sorin nu mai era rușinos, m-a luat de mînă să mă ducă în camera lui, se vedea că eram năucită. Mi-am smucit mîna și l-am urmat, casa avea trei camere, după cum mi-a explicat pe holul întunecos, a deschis o ușă și mi-a arătat patul unde dormeau ai lui, deasupra tăbliei erau multe icoane înrămate. „Asta e a mea”, a spus și a mai deschis o ușă. Camera era impecabilă, în biblioteca întinsă pe unul din pereți, cărțile erau aranjate în ordinea alfabetică a autorilor. Din nou icoane și îngeri din porțelan pe birou, pe pereți și la capătul recamierului îmbrăcat cu o pătură scămoșată, pe care m-a invitat să mă așez.» (Dintr-o clipă-n alta)
Povestirile au subiecte diferite, unele dramatice de-a dreptul, altele sunt în cheie mai optimistă, lungimile nu diferă prea mult, dar … aproape toate au un final neașteptat. Unul cu cel puțin două chei de interpretare, care-ți stârnesc interogații care mai de care mai provocatoare. Unele povestiri te fac să deschizi ușa casei și să ieși în lumea cea largă sperând să respiri cât mai repede oxigenul pur și atât de necesar vieții. Alte povestiri te închid în universul de dincoace de fereastră, acolo unde dramele se consumă aproape pe neauzite și fără niciun martor. Are forță scrisul Irinei Georgescu Groza, se simte cultivarea talentului, la fel cum se simt și lecturile multe și dense acumulate în ani și ai. Povestirile acestea n-au apărut din senin, spontan, ele au fost „crescute” zi cu zi; șlefuirea anumitor fraze până la cel mai mic detaliu, rotunjimea universurilor create, personaje bine conturate, cu care te surprinzi conversând, toate acestea contribuie la nașterea lumii din Dincolo de ferestre:
„(…) marmura alb cu roz era neciobită, curată și rece.” (Casa de pe țărm)
„(…) îi urmărea grimasa dizolvându-se ușor după ce se așeza în apa caldă și-și sprijinea ceafa pe prosopul pus anume pe margine. Oprea robinetul și o întreba dacă apa era bună, după care pornea radioul din dormitor. Mergea la bucătărie și asculta romanțe în timp ce spăla farfuriile adunate în chiuvetă și strângea firimiturile de pe masă.” (Radio)
„(…) – iar eu priveam ca boul la tavanul ud, care mirosea a var clocit.” (Mi-e frică de tine)
Finalul cărții îmi place mult, poate și pentru că speculează acea apetență pentru umorul sănătos care te salvează în situații limită, o povestire care spune multe despre cum alegem să tratăm situațiile imposibile.
„Ultimul gong al pendulei acoperi cuvintele bărbatului, rămas singur în fața jilțului judecătoresc.
Trei ani mai târziu, în timp ce Gălbejitu se uita în gura unei damigene goale și se întreba dacă să mai rămână la cârciumă, judecătorul se înfățișa buimac în fața lui Dumnezeu și îi privea pijamalele albastre cu stele aurii.
– Știi de ce ești aici? întrebă Preamăritul în timp ce se legăna pe-o creangă?
– Cred că am murit în patul meu și-acum sunt în rai, spuse domnul Albu, în timp ce se gândea că nu apucase să-și schimbe cămașa de noapte.
– Raiul e cu un etaj mai sus. Ai ajuns la mine pentru că ai greșit un caz, ai condamnat o femeie nevinovată. Ți-amintești de Ștefănel Bunescu?
Îngerii trăgeau cu urechea din cuiburile lor, atenți să nu scape un cuvânt.
– Cum să nu! Dar cu ce-am greșit, Doamne?
– Fugi și-ajută-l pe îngerul Costică la descurcat ghemul ăsta, aruncă Cel de Sus un sul auriu în brațele judecătorului. Când afli care este adevărul, să vii la mine. Și-apoi om mai vedea noi, mustăci Dumnezeu și duse pendula la ureche.” (Pendula lui Costică)
Căutați Dincolo de ferestre și intrați în lumea Irinei Georgescu Groza. Veți zăbovi preț de câteva ceasuri pe un tărâm al dorințelor ascunse, al visurilor frumos colorate, al nostru, într-un cuvânt.
Foto: arhiva autoarei
Cartea poate fi cumpărat de aici.
Editura: casa de pariuri literare
Anul apariției: 2016
Nr. de pagini: 144
ISBN: 978-606-8628-62-2
