„Dialogul religiilor în Europa unită” – Iulia Badea-Guéritée şi Alexandru Ojică (coordonatori)

0

Am citit această carte cu speranţă şi curiozitate, încercând să aflu mai multe lucruri despre lumea în care trăim, să descopăr răspunsuri la problemele grave pe care realitatea dură ni le pune zi de zi şi, eventual, să înţeleg încotro ne îndreptăm. Toate evenimentele tragice (atentate teroriste sângeroase, războaiele duse în numele unor religii, etc.) care, din nefericire, au devenit parte din viaţa noastră, un modus vivendi înfricoşător, sunt legate de conflictul dintre religii şi culturi. De aceea, acest volum format din intervenţiile a peste patruzeci de personalităţi diferite din viaţa publică, profesori, scriitori, jurnalişti, teologi, filozofi, antropologi, preoţi, ambasadori etc. din România, Republica Moldova, Elveţia, Spania, Belgia, Coasta de Fildeş şi Franţa, încearcă să analizeze, din multe unghiuri de vedere, prin prisma experienţelor naţionale dar şi ale Uniunii Europene, ca exponenţi ai unor religii dar şi ca atei, prezentul şi viitorul religios al Europei. Coordonatorii acestui volum sunt jurnalista franceză de origine română Iulia Badea-Guéritée şi Alexandru Ojică, tânăr doctorand al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

Cartea este structurată în şase părţi: „Bazele creştine ale culturii europene”, „Soluţii interconfesionale în Europa”, „Religie şi politică”, „Teme ale lumii ortodoxe”, „Dialoguri” şi „Partea nevăzută a sentimentului religios. Sensuri, taine, simboluri”. Aşadar, o culegere complexă care satisface exigenţele oricărui cititor, indiferent de gradul de cunoaştere a subiectului, fiecare autor având modul propriu de abordare: de la eseuri la transcrierea unor conferinţe, de la explicaţii clare la teze îndelung documentate, de la dialoguri la date statistice lămuritoare, cartea face o radiografie comprehensivă a fenomenului religios, dar şi o analiză a motivelor care au condus la puternicul secularism al Europei de azi.

„După cum se ştie, Franţa s-a opus ca în preambulul Constituţiei UE să fie menţionat explicit creştinismul printre rădăcinile Europei actuale. Dar în ultima vreme chiar şi această Franţă, unde laicitatea e principiul de stat, a trecut, potrivit teologului dominican Claude Geffré, de la o „laicitate a incompetenţei” la o „laicitate a înţelegerii” faptului religios, de la o „laicitate ofensivă” la o „laicitate de convivialitate” cu religiile prezente pe teritoriul său”. Anca Manolescu – Un spaţiu ospitalier pentru religii şi laicitate

Cartea nu doreşte să răspundă la întrebări ba, dimpotrivă, ridică întrebări, lăsându-ne pe noi, cititorii, să intuim răspunsurile:

„Europa depinde de funcţionarea în minţile oamenilor (căci civilizaţia, înainte de a fi un dispozitiv instituţional, exterior, este un dispozitiv mental, la purtător) a acestei noţiuni complexe de transcendenţă. Religios şi cultural, această noţiune a fost codificată în oameni şi instituţii prin lucrarea istorică a creştinismului. Într-un sens foarte subtil şi profund, Europa şi creştinismul sunt una, chiar dacă cele două, ca noţiuni, pot fi gândite separat. Cum am spus la început, Europa este un dar al creştinismului. În acelaşi timp, Europa a fost timp de un mileniu corpul material, vizibil, strălucitor, impunător al creştinismului. Corpul are acum o viaţă a lui, independentă de creştinism. E ca o separare a sufletului de corp sau a corpului de suflet. Va supravieţui fiecare? Vor pieri amândouă, şi sufletul, şi corpul? Se va duce sufletul spre un alt corp, într-un proces de metensomatoză istorică? Va primi corpul fără suflet un suflet flotant, unul care deja peregrinează prin istoria contemporană? Nu ştiu. Nu cred că putem şti.” Horia-Roman Patapievici – Europa şi creştinismul 

De asemenea, este analizată relaţia dintre creştinism şi democraţie, relaţie controversată.

„S-au conturat, în timp, două puncte de vedere opuse. De o parte se situează acei autori care consideră că nu există nicio legătură între cele două fenomene aparţinând unor lumi diferite: creştinism şi democraţie. (…) De cealaltă parte, o pleiadă de gânditori de prim-plan susţine poziţia contrară: democraţia modernă îşi are sursa (inspiraţia) în Evanghelie. (…) Democraţia, în accepţiunea modernă a termenului, nu e doar o sumă de instituţii şi de reguli formale: pluralism, alegeri libere, drept de vot, separaţia puterilor etc. Democraţia e o valoare, un mod de a gândi şi acţiona (o mentalitate), o filosofie, un stil de viaţă. Iar pentru a fi toate acestea, democraţia are nevoie de un suport solid pe care politica singură nu i-l poate asigura. Democraţia are nevoie să se ancoreze într-un sistem de valori. Ea trebuie aşezată pe fundamente mult mai solide decât cele seculare. Ea trebuie alimentată, întreţinută din multiple surse, religia creştină fiind una dintre ele – poate cea mai importantă. (…) Fără Dumnezeu, şi democraţia, şi politica stau pe picioare slabe.” Vasile Boari – Creştinism, christofobie şi democraţie în Europa

La fel, un capitol consistent este dedicat iudaismului şi democraţiei:

„Iudaismul, o religie monoteistă ce revendică cea mai îndelungată tradiţie de acest tip, a apărut ca o construcţie conceptuală teocratică. În această formă, a inclus toate aspectele vieţii, atât cele din sfera privată, cât şi cele din sfera socială. Democraţia, pe de altă parte, face o distincţie clară între sferele privată şi socială. (…) Cu toate acestea, reapar mereu dezbateri dacă iudaismul este sau nu democratic. Acest fenomen pare să aibă cel puţin două motive principale. Pe de o parte, eşecul celor două principale mişcări antidemocratice din secolul trecut, fascismul şi comunismul, a lăsat democraţia ca fiind aparent singura alternativă viabilă. Drept consecinţă, normalitatea este a fi democratic, situaţie ce generează argumentaţia că inamicii sau adversarii ar fi „nedemocratici”. Efectul paradoxal este o relegitimare a antisemitismului sub paravanul antisionismului (de parcă iudaismul şi sionismul ar fi acelaşi lucru) şi efortul (zadarnic) de a contracara criticile prin demonstraţia că iudaismul nu este democratic doar ca formă, ci în primul rând ca esenţă. (…) Pe de altă parte, nu poate fi evitată o analiză a legăturilor dintre sionism şi religie fără abordarea chestiunii „de ce nu Uganda”. Este vorba de o referire la scurta cochetare a lui Theodor Herzl cu propunerea adresată de Uganda autorităţilor britanice, în anul 1903, de a transforma colonia într-un refugiu temporar pentru evreii ruşi, o iniţiativă respinsă la al şaptelea Congres Sionist din anul 1905.” Michael Shafir – Iudaism şi/sau democraţie: relevanţa şi irelevanţa

Cartea oferă exemple din

– Spania, unde „discreditarea generală a Bisericii, ca instituţie, sau apatia generală a spaniolilor în privinţa respectării religiei (cu excepţia zilelor de sărbătoare, când procesiunile umplu străzile) are legătură cu asocierea continuă a Bisericii cu puterea, o putere lipsită de popularitate, pentru că era exercitată împotriva poporului. (…) Evidenţierea asocierii dintre religie şi putere, care, în cazul catolic, mai mult decât în cel al ortodoxiei sau al protestantismului, sunt strâns legate, pentru că au moştenit modelul lor naţional de la cel imperial, cel al Imperiului Roman târziu, care îl adoptase deja, şi l-au continuat sprijinindu-se mereu pe cea mai mare putere temporară a momentului.” Lluis Alemany Giner – Spania, câte ceva despre catolicism şi putere

– sau din Republica Moldova care, „ca şi multe ţări est-europene, se confundă cu mari scandaluri de corupţie. Nevoia de oameni integri în politică este mai actuală ca oricând. Cuvintele lui Iisus „cât sunt în lume, sunt Lumina lumii” (Ioan 9, 5) trebuie să devină mottoul oricărui creştin care doreşte să vadă o societate schimbată, transformată şi centrată pe valorile Evangheliei Împărăţiei lui Dumnezeu.” Valeriu Ghileţchi – Creştinul în politică

– sau din Africa unde „afişe enorme însoţesc marginea drumurilor şi toate cheamă populaţia la recunoaşterea greşelilor sau, şi mai bine, la o viaţă de fericire şi de abundenţă… cu condiţia ca oamenii să adere la cine ştie ce Biserică sau predicator. Pământul ales al acestor noi fundamentalişti este Nigeria. Impactul acestor grupuri care manipulează la fel de bine frica de Infern sau blestemele orchestrează curioasa întoarcere a temerilor religioase ancestrale. Problemă suplimentară, raportul lor cu banii nu este dincolo de orice bănuială. Numeroase întreprinderi financiare utilizează şi profită de credulitatea cvasinaturală şi spontană a africanilor.” Jean-Luc Mouton – Religia în Africa. „De la mâncătorii de suflete la evanghelişti”

În carte se discută necesitatea şi oportunitatea de a fi studiată religia în şcoli, altă temă care a stârnit dispute aprige în România, după cum bine ştim.

„Indiferent de forma învăţământului, educaţia religioasă se află la intersecţia dintre tradiţiile religioase şi morala publică. Ea devine ecoul unei tensiuni reale, dar nu mai puţin fecunde, având menirea de a prezenta religia altfel decât sub forma unei identităţi de nişă. Aş spune că îi revine datoria de a deplasa accentul de pe moştenirea unei tradiţii pe capacitatea sa de a fi creatoare în prezent şi contemporană cu diferenţele care o înconjoară. Miza unui dialog nu este doar obţinerea nonbeligeranţei, ci mai ales asumarea sarcinii de a gândi diferenţa în interiorul fiecărei religii.” Bogdan Tătaru-Cazaban – „Sufletul Europei”: memorie şi responsabilitate

De fapt, până la urmă, credinţa în ziua de azi ar trebui să ne ducă la esenţa ei, anume la dragostea faţă de semeni, faţă de Aproape, la acceptarea Altuia.

„Binecuvântarea este cumva implicită, sacrul constă până la urmă nu în magie, nici în minuni, ci în firescul privirii şi al cuvintelor. În nevoia de a crede în ceva, cineva, dar şi în nevoia de a crede că acest sentiment nu este unul inutil. Europa are nevoie, cred, de această capacitate enormă a europenilor de a crede. Nu neapărat în religie sau Biserică drept singure soluţii la criza morală pe care o traversăm, criză care include lipsa de lideri, lipsa de viziune, lipsa de sens, lipsa de finalitate, lipsa de semeni şi de înţelegere, lipsa de a crede. Ci în religie sau în Biserici ca forme perfectibile, prin istoria religiilor şi prin acele câteva mici clin d’oeil, cum spun francezii, la simbolistica europeană devenită de fapt prelungire a simbolisticii religioase – douăsprezece stele pe drapelul european ca douăsprezece apostoli, de exemplu -, care ar putea conduce la o mai bună înţelegere şi acceptare a celuilalt. Nu ca un Altul, ci ca un semen asemănător nouă. Condiţie sine qua non a existenţei noastre ca europeni.” Iulia Badea-Guéritée – Necesitatea de a crede. Noile funcţii ale Bisericii

Bineînţeles că nu se putea ca în această carte să nu se analizeze problema refugiaţilor, atât de stringentă şi atât de greu de controlat.

„Nu sunt dintre cei care cred că nu avem nevoi de străini (fie ei înţeleşi ca refugiaţi sau migranţi) în Europa. România e un bun exemplu că, prin străinii care au venit şi s-au stabilit pe teritoriul ţării noastre şi au respectat legile ţării, te poţi dezvolta fără a-ţi fi afectat specificul naţional. De asemenea, cred cu tărie că dialogul dintre spiritualităţi, studiul religiei şi al filosofiei culturii este un demers constructiv şi sincer în creionarea unei identităţi solide şi deschise spre universal. Sunt dintre acei care cred cu tărie că Europa va dăinui doar dacă-şi va veni în simţirile sale fiinţiale. Adică se va întoarce acolo unde s-a născut, în curtea Bisericii lui Iisus Hristos.” Alexandru Ojică – Europa întoarcerii la sine

Dialogurile din carte au constituit, pentru mine, partea cea mai frumoasă, mai directă şi mai „prietenoasă”, şi voi cita doar câteva replici care mi-au plăcut mai mult.

Andrei Pleşu, în interviul „Credinţa deschide spre sens” spune: „Nu se poate vorbi, în mod raţional, despre Europa făcând abstracţie de fundamentele ei creştine. Nu e nici măcar o problemă strict religioasă. E o problemă de istorie şi de cultură. Constantin Noica avea dreptate să spună că „fenomenul originar” al Europei este Sinodul de la Niceea din 325 d.Hr., unde, prin dogma Sfintei Treimi, s-a declanşat mecanismul speculativ al metafizicii europene. Dar chiar ideea de „universalitate”, cu toate consecinţele ei intelectuale şi instituţionale, e legată de ambianţa mănăstirească a Evului Mediu creştin. Scoateţi din scenă patristica şi scolastica, scoateţi din scenă numeroasele veacuri de artă creştină care umplu bisericile şi muzeele noastre, scoateţi din scenă contribuţia arhitecturii creştine la evoluţia tehnică şi simbolică a artei de a construi din lumea noastră şi veţi vedea că Europa devine un concept gol sau, în cel mai bun caz, o simplă determinare geografică. Sunt evidenţe de care nici ateii nu pot face abstracţie, dacă nu sunt şi analfabeţi…”

La întrebările „De ce şi-a pierdut omul european credinţa? Cum o poate recupera? Are nevoie de ea sau se pregăteşte să devină un om post-credinţă?”, Teodor Baconschi, în interviul „Microcreştinismul parohial, o soluţie pentru resuscitarea eroismului creştin” răspunde: „Nu a pierdut-o, neapărat. Ea e în biblioteci reale sau digitalizate, în memoria naţiunilor, în patrimoniul continental, în muzee şi, mai mult, în imaginarul nostru colectiv. Credinţa a dus, treptat, la un om matur, emancipat, autonom, responsabil. Renegarea credinţei creştine a dus la comunism, anarhism şi nazism; niciuna dintre aceste derive criminale nu a avut vreun element creştin asumat. E deci cu dublu tăiş maturizarea istorică a omului occidental. Sunt convins că studiul religiei, cultivarea valorilor creştine şi civismul inspirat de Evanghelie sunt certificatele noastre de supravieţuire într-o lume apuseană ameninţată de competiţia cu Asia şi Africa. De multe ori, apologia, adică apărarea creştinismului, pare dură în lumea de azi. Noroc că mai e şi treaba lui Dumnezeu să trezească minţi şi conştiinţe profetice. Singuri, n-am reuşi să facem mare lucru…”

Ca un leitmotiv al cărţii apare necesitatea ca Bisericile să se adapteze la noile realităţi, să îşi găsească funcţii noi, să redescopere comunicarea, să îşi asume îndatoririle caritabile, şi în primul rând „datoria şi vocaţia de a oferi oamenilor – întâi de toate, credincioşilor, dar nu numai lor – unicul antidot la frica ce ne poate corupe mai repede şi mai grav decât ne-am închipui. Este vorba de speranţă. Fără ea, nu văd cum ceea ce e bun în Europa noastă ar putea dura.” Lucian Dîrdală – Europa creştină, Europa Speranţei

Poate că am citat excesiv din acest volum colectiv, însă am vrut să vă dau o impresie cât mai amplă asupra diversităţii ideilor şi a formelor de prezentare, dar şi pentru a vă convinge că această colecţie de eseuri merită parcursă cu atenţie, fiind extrem de actuală. În ziua de azi e greu de înţeles de ce s-a ajuns la această escaladare a violenţei în lume, de ce Europa s-a schimbat vizibil în doar câţiva ani, devenind un loc nesigur, frământat. Această carte nu va clarifica acest lucru, dar va încerca să explice, prin pledoarii pentru o Europă creştină dar şi pentru o Europă laică, prezentul religios al lumii în care trăim.

Editura Adenium;

Colecţia HEADLINE

Anul apariţiei: 2015;

Nr. pagini: 408;

ISBN: 978-606-742-141-5.

Cumpără cartea

Sursa foto reprezentativă: https://pixabay.com

Despre autor

„Iubesc cărţile, iubesc cu patimă cărţile”. Deşi parafrază a versului Anei Blandiana din poezia „Descântec de ploaie”, acesta ar putea fi mottoul meu pe viaţă, căci, de când mă ştiu, mi­-au plăcut cărţile şi nu am rezistat ispitei de a le cumpăra în toate etapele financiare ale vieții mele (mai frugale sau mai copioase, după vremuri). Iubesc cărţile şi această dragoste voi încerca să o împărtăşesc, fără a avea pretenţia de a fi o cunoscătoare ci, mai degrabă, o simplă cititoare care rămâne uimită în faţa rândurilor, gândurilor, poveştilor şi lumilor cuprinse între două coperţi.

Lasă un comentariu