Dezvoltare personală cu… stoicul Epictet

E pe buzele multora observația că dezvoltarea personală și blogurile de profil sunt azi la mare căutare. Dacă întrebați un librar, cărțile din această categorie se vând ca pâinea caldă. Pentru mulți, sunt chiar singurele cărți pe care le mai răsfoiesc de când au încheiat liceul, iar atunci citeau mai degrabă forțați de profesori decât din propria pornire. Dar să fim toleranți. Nu e, morțiș, ceva rău în faptul că oamenii, chiar și cei superficiali și agitați de astăzi, vor să se dezvolte personal. Mai mult, pare a fi o necesitate adânc sădită în făptura umană această nevoie de a ne autodepăși. E atât de veche încât, dacă stăm să ne gândim și nu ne oprim doar la terminologie sau la o modă de moment, o mare parte din ceea ce s-a numit filosofie practică sau morală tot cu dezvoltarea personală, ca să zic așa, se ocupa. Și o foarte mare parte din religie, din mistica religioasă sau din exercițiile spirituale, tot cu dezvoltarea personală se ocupă. Privesc esența, nu cuvântul.

Epictet este unul dintre marii exponenți ai filosofiei stoice. A trăit acum 2000 de ani. Nici măcar nu e numele lui, Epictet înseamnă sclav. Iar Epictet a fost sclav, școala stoică adunând sub umbrela ei un sclav și un împărat, Epictet și Marc Aureliu. Dar și un nobil extrem de cult și bogat: strălucitorul Seneca. Epictet nu își spunea filosof. Pentru școala lui, filosofia însemna mai degrabă demonstrație, argumentare. Filosofia e dragostea de înțelepciune, nu înțelepciunea în sine, ci drumul parcurs. Stocii erau mai apropiați de noțiunea mai veche de înțelept. Ceea ce urmărea Epictet era mai degrabă o conduită morală. Nici nu a vrut să scrie, îi plăcea să vorbească și să convingă prin propriul exemplu. Ceea ce numim „Manualul”, cartea la care mă voi referi în rândurile de mai jos, este culeasă de unul dintre discipolii lui. Și este prima carte a stoicilor ce s-a adresat publicului larg, nu doar unui cerc de inițiați. Sunt, dacă vreți, sfaturi de viață. Pentru că pe stoici îi interesa modul în care se comportă cineva și erau foarte atenți la modul în care gândirea se calibrează cu acțiunea. Iar ceea ce faci este ceea ce ești.

„Manualul” lui Epictet e atât de subțire încât poate fi citit într-o după-amiază. Însă are citate atât de profunde, încât ai putea face share pe Facebook aproape la fiecare pagină. Răbdarea mea este destul de limitată cu blogurile, așa că n-am reușit să trec decât prin două-trei articole și să-mi fac o părere în mare. Chiar dacă, pe fond, sfaturile de acolo pot fi considerate, gândind generos, bune, diavolul stă întotdeauna în detalii. Iată un exemplu controversat de pe un astfel de blog: „Dezvoltarea personală nu este despre a citi cărți”. Exprimarea nu e naturală limbii române, e o traducerea brutală din limba engleză și mai e și riscul ca vizitatorul blogului să citească și să se rezume doar la acest titlu. Dacă citim ceea ce scrie acolo, vedem că autorul nu consideră cititul ca fiind ceva rău, chiar dacă titlul asta pare să transmită. Deranjează cititul fără o aplicabilitate practică sau faptul că oamenii nu își însușesc cu adevărat cărțile, nu se lasă modelați de ele. Este o observație de bun simț, dar exprimată foarte alunecos. Chiar dacă aprecia lectura, lui Epictet nu îi plăcea să scrie. Își transmitea prin viu grai informațiile și, după cum am spus mai sus, unul dintre discipoli i-a alcătuit cartea. Iar dacă ne ducem pe acel blog mai jos, acolo unde explică efectiv ce este, nu ce nu este dezvoltarea personală, regăsim sfaturi ca smulse din Epictet: „dezvoltarea personală este despre ceea ce faci”, „dezvoltarea personală este despre ceea ce simți”, „dezvoltarea personală este despre ceea ce ești”. Remarc, în continuare, brutalitatea traducerilor, autorul nici măcar nu s-a sinchisit să folosească o limbă română fluentă, parcă s-a folosit în exces de Google Translate.

Pentru stoici, într-adevăr, e foarte important ceea ce faci. Conduita personală este prima referință și ei țineau foarte aproape de principiile morale. Epictet are un aforism superb la sfârșitul cărții, despre care, în prefață, Andrei Pleșu spune că sintetizează profetic mersul filosofiei occidentale. Pornește de la „a nu minți”, ajunge la „de ce trebuie să nu minți” și încheie cu „ce este, de fapt, o demonstrație”? Dacă filosofia s-a ocupat cu predilecție de ultima parte, pentru Epictet trebuie parcurs tot lanțul în sens invers și ceea ce este cel mai important e principiul, primul, „să nu minți”. Altfel spus, pentru un stoic, împlinirea de sine e strâns legată de ceea ce faci și este cel mai important lucru. Iată un pasaj superb în care Epictet ne îndeamnă să trăim rațional, ca Socrate:

„Străduiește-te să trăiești ca un om împlinit și care s-a desăvârșit: iar tot ce îți pare cu adevărat bun să-ți fie o lege pe care să nu o calci. Dacă îți iese dinainte ceva greu sau plăcut, sau plin de slavă, ori fără slavă, amintește-ți că acum este lupta și că te afli deja la întrecerile olimpice și că nu mai poți amâna, iar ziua aceea singură și fapta aceea singură fac să piară desăvârșirea ta sau să fie salvată. În felul acesta s-a desăvârșit Socrate, fără a se folosi de nimic altceva decât de rațiune. Chiar dacă tu nu ești Socrate, se cuvine totuși să trăiești ca unul care voiește să fie Socrate.”

Stoicii făceau o separare clară între lucrurile care țin de puterea noastră și cele care nu țin de ea. Epictet subliniază chiar din primul aforism să nu lăsăm ca cele care nu țin de noi să ne afecteze:

„Din toate cele ce sunt, unele depind de noi, altele nu depind de noi. De noi depind gândul, avântul, pornirea, respingerea și, într-un cuvânt, câte sunt lucrurile noastre; nu depind de noi trupul, proprietatea, faima, funcțiile și, într-un cuvânt, câte nu sunt lucrurile noastre. Cele ce depind de noi sunt din fire libere, fără constrângeri, fără piedici, iar cele ce nu depind de noi sunt fără vlagă, robite, supuse constrângerilor, în voia altora.”

Probabil că adepților dezvoltării personale de astăzi filosofia lui Epictet le-ar părea un soi de budism. E un discurs despre detașare. Pentru un stoic, e foarte important să avem mare grijă în ce investim pasiune și să ne referim la cele ce țin de noi. Iar răul efectiv nu există, ceea ce se întâmplă nu are conotație decât în raport cu noi:

„După cum o țintă nu e pusă pentru a nu fi văzută, tot așa nu apare în lume ceva rău prin firea sa.”

Aș putea continua cu multe citate, toate sunt fermecătoare. Precum vedeți, dezvoltare personală se poate face avându-l drept personal coach pe stoicul Epictet. Și, desigur, lăsând lectura să ne modeleze personalitatea. Calea regală către dezvoltarea personală este lectura! Acolo e strânsă înțelepciunea umanității. Trebuie felicitată Editura Seneca (ce nume!) pentru că a realizat o carte-obiect superbă. Cartea e tipărită pe hârtie reciclată și are o prefață semnată de Andrei Pleșu, text care e un adevărat mini-curs de filosofie. Iar postfața, semnată de maestrul hârtier Răzvan Supuran, este, la rândul ei, foarte inspirată. Jos pălăria! E o realizare deosebită care merită aplauze. Fără doar și poate, îl onorează pe marele gânditor Epictet de la care, după cum spune Pleșu, am putea re-începe filosofia în sensul ei mai practic, mai apropiat de conduită, nu de explicații. Voi încheia cu un aforism în care Epictet ne îndeamnă să ținem aproape de esența propriei persoane:

„Așa cum, atunci când te plimbi, iei în seamă să nu calci într-un cui sau să-ți alunece piciorul, tot așa să fii atent să nu aduci vătămare principiului ce te guvernează. Iar dacă vom păstra aceasta în fiecare lucru, îl vom îndeplini fără primejduire.”

Epictet – Manualul