Destine fracturate de întâmplări care puteau fi evitate

În secolul XXI, când știința a atins limitele cunoașterii și argumentele sunt de validate cu ajutorul dovezilor, oamenii sunt în căutarea fericirii și a tinereții veșnice. Fericirea absolută nu există, iar soluțiile pentru menținerea tinereții și/sau amânarea morții dau randament pe termen (foarte scurt), iată două motive care servesc perfect cauzei terapeuților. Psihologii sunt tot mai căutați, iar tratamentele medicamentoase sunt considerate insuficiente/ineficiente pentru atingerea fericirii fără efort și de acest lucru profită șarlatanii și impostori. Paradoxul este că adesea aceștia sunt mai credibili decât profesioniștii și „rețetele” lor cuceresc din ce în ce mai mulți adepți, chiar dacă soluțiile propuse sunt în contradicție totală cu principiile medicinei. Am auzit și/sau am citit câteva scheme de „tratament” menite să ne ajute să ne recâștigăm zenul sau să intrăm în posesia fericirii absolute, una mai plină de ciudățenii decât alta, dar înainte de orice toate foarte scumpe. Retreat-urile sunt la mare căutare și cu cât e mai exotic și îndepărtat locul unde se vor organiza, cu atât sunt mai atractive pentru căutătorii soluțiilor pentru problemele personale de toate felurile. Terapeuții specializați în probleme care mai de care mai ciudate au adesea trecute în CV-uri studii neacademice, dar cu titluri pompoase, nerecunoscute de universitățile de profil din orice parte din lume. Efectul direct? Tot mai mulți oameni fragili din punct de vedere psihic și incapabili să se integreze social sau să-și asigure singuri resursele necesare unui trai decent; vieți personale dezorganizare, date definitiv peste cap, iar pierderile de orice natură destabilizează atât de puternic, încât oamenii nu-și mai revin niciodată.

credit foto Nikita Dembinski

Despre constelațiile familiale și trauma transgenerațională am auzit de ceva timp, am încercat să mă caut studii de specialitate, elaborate de colective de cercetare, în schimb am dat peste tot felul de articole scrise de oameni care sunt orice altceva, mai puțin psihologi (sau psihiatri). Bloguri sau site-uri scrise de vedetele media ale momentului sau de influenceri care se pricep la orice dau detalii despre terapeuți specializați în constelațiile familiale și recomandă insistent să devii parte a unui grup, pentru că numai așa scapi de suferințe. Se confundă tristețea cu depresia, trauma cu emoția puternică, dar nimic nu contează! Manipularea este mult prea puternică, iar consecințele adesea tragice. Tot mai mulți oameni muncesc mult peste opt ore pe zi și chiar dacă salariul recompensează eforturile intervine frustrarea că nu pot să se bucure de confortul casei sau să călătorească foarte des; unii dintre ei au cel puțin un episod de burn out la activ, iar epuizarea pare să fie o consecință previzibilă și acceptată/acceptabilă când în discuție sunt posturile de management din eșalonul superior al companiilor.

credit foto Nikita Dembinski

David Schwartz s-a documentat asupra fenomenului, a cules date și a alcătuit un grup-suport, pe cât de pestriț, pe atât de realist, principiile de funcționare ale acestuia fiind asemănătoare cu cele ale unui grup pentru tratarea adicțiilor. Un team manager anxios, un lucrător la call center care vrea să devină coach, un speaker motivațional care s-a pierdut în propriile scenarii, o menajeră (sau îngrijitoare la domiciliu) care află că are un cancer malign și o doctoriță reticentă la orice tratament care nu este alopat alcătuiesc grupul coordonat de o facilitatoare în constelații familiale. Ridicolul soluțiilor și „tratamentelor” propuse scot la iveală multe din cauzele care o ajută pe facilitatoare să-i manipuleze: lipsa unei culturi generale solide, relații de familie dezastruoase, singurătatea, disperarea, lipsa banilor etc. Mia (Ada Galeș) este o doctoriță exasperată de faptul că pacienta ei, Camelia (Florentina Țilea) refuză să-și trateze cancerul, preferând tratamente care mai de care mai ineficiente. Olga (Iulia Moise) este într-o funcție de conducere, iar exercitarea acesteia vine la pachet cu multă anxietate, pe care nu o mai poate gestiona eficient, ceea ce se influențează negativ relația cu subordonații (unul dintre ei este băiatul de la call center, Vicențiu, interpretat de Ionuț Toader). Tânărul, la sfaturile șefei sale, ajunge să-l cunoască pe Mike (István Téglás), dar ce să vezi, acesta e într-o criză profundă, nu-și mai găsește motivația. Toți ajung să o cunoască pe Gora (Crina Semciuc), care se folosește de slăbiciunile fiecăruia în parte, singurul lucru interesant pentru ea fiind banii, cum să facă cât mai mulți bani cu cât mai puțin efort și într-un timp cât mai scurt.

Parada problemelor și motivelor personale se petrece sub ochii spectatorilor, iar scena ia forma unui cat walk, aluzie la fascinația pentru glamour, paiete și false modele promovate de mass-media. Personajele fac parte din public, se mută de pe un scaun pe altul (trei pe o parte a scenei, celelalte în partea opusă), iar rotația se face după fiecare moment. O mișcare haotică și lipsită de consistență/coerență a tuturor celor șase, într-un spațiu care este când prea mic, când prea mare pentru exprimarea suferințelor personale. Conflictele (interioare) sunt expuse rând pe rând, iar spectatorii se identifică (parțial, dar adesea total) cu unul sau altul dintre personaje. Nu există să nu știi măcar pe cineva care se plânge de un șef autoritar sau cu exces de zel și este imposibil (din păcate) să nu știi pe cineva care s-a confruntat cu cancerul. De altfel, cele mai credibile personaje (din punctul de vedere al construcției în sine) sunt Vicențiu, Olga și Camelia. Mike este realizat după un tipar cunoscut celor de sub 35 de ani, de aceea sala rezonează mai greu cu el și suferințele lui; el e întruchiparea ridicolului în sine și de neînțeles cum ajung unii să dea bani mulți și grei pentru a asculta vorbe goale sau pentru a primi sfaturi lipsite de orice sens. De Gora te simți atras(ă) pentru că e exotică, e altfel, are o anumită prezență, este foarte sigură pe ea, insistentă și dă senzația că te poate ajuta în cele mai grele condiții. Orice ar fi, oricât de ciudate ședințele (întâlnirile), ea este bine și, mai ales, iese bine din orice impas.

credit foto Nikita Dembinski

Rocada personajelor nu lasă publicul să se relaxeze, care este implicat total în cele peste două ore cât ține o reprezentație, iar faptul că spectatorii se văd unii pe alții contribuie la creșterea senzației de disconfort care se instalează treptat. Pentru că după primele valuri de râs se instalează reflecția și tristețea: nu prea ai soluții eficiente pentru combaterea șarlatanismului, dacă până și doctorița cedează în fața tentației. Spectacolul nu este perfect, are câteva hibe de construcție, câteva scene puteau lipsi, dar toate acestea sunt compensate actualitatea subiectului și de talentul și forma actorilor din distribuție. Sunt câteva scene care te zguduie de râs – la scena cu dansul maori Haka executat de Mike și Vicențiu mai aveam puțin și cădeam de pe scaun – și altele la care zâmbești amar, pentru că ai trăit cândva, undeva ceva asemănător (scenele cu umilirea tânărului de șefa mult prea zeloasă). Sunt scene în care empatizezi puternic cu personajul, câți dintre noi n-am fost cel puțin o dată exasperați că am epuizat toate argumentele raționale în fața cunoscuților atinși de boală și care fac orice, mai puțin să asculte doctorul.

Cu ce rămâi la final de reprezentație? Cu ideea că nimic nu e întâmplător. E bine ales titlul, pentru că nu se referă la fatalismul copleșitor care paralizează orice inițiativă, ci la faptul că ajungem adesea în situații limită din cauze pe care noi le-am provocat și pe care le întreținem din rațiuni subiective. Ne complăcem în situații care întrețin iluzia fericirii și refuzăm să facem alegeri care impun efort și raționalizare. Cu acest spectacol David Schwartz dovedește o maturitate profesională augmentată de o documentare serioasă asupra subiectelor de interes pentru el.

Nimic nu e întâmplător – Teatrul Național I.L. Caragiale