Despre pierdere și destrămare (patru feluri de a muri)

„S-ar putea ca, atunci când pierdem ființele cele mai apropiate, ele să ne ia într-o măsură cu ele. Tocmai pentru că o parte din tine migrează odată cu cei care au plecat, moartea e descărcată în bună parte de dificultatea ei. Poate că ni murim cu ochii ațintiți către ei. Și poate c, în felul acesta, trăim moartea într-o formă mai blândă.” (Gabriel Liiceanu)

Despre moarte, ca finitudine, se poate scrie în multe feluri, din mai multe perspective. S-ar putea spune că moartea provoacă, în sensul de excitație scriptică, mai cu seamă într-o carte de ficțiune, unde îmbracă nenumărate forme. Mor, în astfel de texte, ființe de hârtie. Admiți dispariția lor, firească sau violentă, așa cum admiți că sarea are alt gust decât zahărul, de pildă. Când scrii însă despre pierderea unor oameni apropiați, esențiali în viața și în devenirea ta, textul e frisonant și adesea răvășitor. Căci scriind despre ei, scrii (și) despre tine. Pierzându-i, biologic vorbind, pe ei, ceva din tine pleacă odată cu ei: pasiuni și amintiri comune, gusturi, texturi, proiecte, întâlniri, atingeri. Și atunci, ca să oprești în vreun fel destrămarea aceasta, opacitatea, conservi în scris întâlnirile și viața ta cu acești oameni dragi, care te-au zidit în esența ta, fără de care devenirea și înflorirea ta n-ar fi fost posibile, din care te revendici în fiecare zi a vieții tale, aici, deasupra pământului în care trupurile lor se odihnesc.

O astfel de carte este Exitus de Gabriel Liiceanu, apărută anul acesta la Editura Humanitas, reunind patru texte pe care, așa cum autorul însuși menționează într-un scurt cuvânt înainte, cititorul le cunoaște deja, căci sunt prezente în alte volume ale sale. Patru texte – patru feluri de a muri! Patru oameni dragi, fie că vorbim despre Constantin Noica, spiritus magister, fie despre trei prieteni precum Horia Bernea, Emil Cioran și Monica Lovinescu. Patru personalități distincte ale culturii noastre, chiar dacă două dintre ele și-au trăit o bună parte din viață în spațiul și în interiorul alte culturi.

Emoționant este faptul că Gabriel Liiceanu nu evocă patru personalități culturale, ci patru oameni pe care i-a iubit, cu care a avut afinități și întâlniri mirabile atât la nivel pur uman, cât și la nivel intelectual. Pierderea lor, plecarea dincolo nu aduce cu ea doar suferință, durere și poate revoltă, ci și o înțelegere superioară a morții ca finitudine. Recuperarea acestor oameni, a momentelor trăite cu ei, a ultimelor zile în care i-a îngrijit (cum a fost în cazul spitalizării lui Noica), cu care a vorbit și le-a reținut poate ultimele cuvinte (Cioran, Monica Lovinescu) reprezintă pentru Gabriel Liiceanu nu doar o formă de omagiu și de rămas bun, ci și o terapie prin scris: să nu îi uite, să nu-i piardă cu totul, să nu se lase îndelung frisonat de durere și de spaima apropierii propriei finitudini. Timpul, cu voracitatea sa implacabilă, a cărui acțiune oxidează inevitabil totul, inclusiv ființa și creierul nostru. Mai importantă decât înțelegerea morții este, probabil, îmblânzirea ei prin scris, a acestui „eveniment al vieții” căruia toți îi suntem datori, dar pe care, așa cum subliniază Liiceanu, „fiecare îl trăiește ca al lui și numai al lui”. Scriind despre moartea celor patru prieteni ai săi, autorul acestei cărți își înfruntă propria moarte, „o privește în față”, provocând-o și asumând-o:

„Pentru că suntem ființe finite conștiente de finitudinea lor, moartea este pintenul înfipt în carnea vieții și propulsie a ei. Fără ea, nimeni nu s-ar lua la întrecere cu timpul”. (pag 8)

Ce ar reprezenta, în acest context, cuvântul „exitus” dacă „nu o încununare a biografiei cuiva”, „o precipitare a vieții” către punctul final, o împlinire a vieții înseși, un climax în ordinea firească a ființării. Din această perspectivă, cele patru texte sunt evocări ale ultimelor zile din viața celor patru prieteni: imaginea corporală, adesea inevitabil decrepită, gesturile, ticurile, fricile, cuvintele, desprinderea treptată de cele lumești. Liiceanu subliniază ideea potrivit căreia aceste evocări nu urmăresc să demonstreze în vreun fel că moartea acestor oameni ar fi fost exemplară în sine, având în vedere că sunt intelectuali rasați. Dacă destinul ți-l faci singur, moartea nu ți-o poți alege, cu excepția sinucigașilor. Moartea te ia prin surprindere, indiferent de vârsta, ocupația sau poziția ta în societate. Așadar, moartea unei personalități nu e cu mult diferită de aceea a unui om simplu.

Când a căzut și și-a fracturat șoldul, în camera sa austeră de la Păltiniș, Noica a crezut că aude ronțăitul unui șoricel. Aparent banal, acest detaliu se augmentează în zilele următoare, când filosoful caută „șoricelul” și în camera de spital, obsedat de existența acestuia în preajma sa, vietate pe care Liiceanu o asociază cu fantasma conștiinței lui Noica, mai cu seamă pornind, în ipoteza aceasta, de la un banc auzit chiar de la magisterul său: un personaj se trezește brusc și scotocește prin cameră după un ronțăit, descoperind că, de fapt, „îl rodea conștiința”. Potrivit lui Noica, poți ieși de sub tirania „suflețelului” (remușcările, regretele, mundanul vieții) doar prin recursul la idee, o idee ordonatoare, care îți organizează destinul. Toată viața lui Noica e pusă în slujba unor idei ordonatoare, de aci tragismul ultimelor sale zile, când se produce „eroziunea conștiinței”, astfel încât „visele sufletului” prevalează în fața „viselor spiritului”. Opt zile, Liiceanu a stat cu profesorul său și l-a îngrijit cu devoțiunea unui fiu: l-a spălat, l-a mângâiat, i-a vorbit. L-a plâns târziu, abia atunci când și-a înfundat fruntea în pătura de pe patul din Păltiniș…

Moartea lui Horia Bernea îl ia cu totul prin surprindere, căci survine brusc, deși operația pe cord reușise. Întâlnirea cu prietenul său se produce în lumea onirică, marcată puternic de senzualitate: Liiceanu își pune capul pe genunchii lui Bernea, întru bucuria regăsirii:

„Toate morțile neașteptate au ceva din aparența unei scamatorii. Cel care, până adineauri, organizase, prin prezența lui, o lume, dispare pur și simplu”,

opinează Liiceanu, evocând câteva momente din relația cu Horia Bernea, „însoțindu-l” în călătoria dincolo prin acea parte din el pe care o are în comun cu cel plecat. Ceea ce nu fusese întotdeauna posibil mai des aici, și anume nu doar să se întâlnească, ci să stea de vorbă, se realizează abia prin intermediul visului.

La Cioran, pe care îl vizitează cu puțin timp înainte ca acesta să moară, îl frapează lupta inegală dintre luciditate și eroziunea cerebrală provocată de Alzheimer. Cel care trăise într-un soi de aroganță a lucidității sfârșește sub stiletul crud al imposibilității de a-și asuma trupul și desprinderea acestuia de cele lumești. Celebrele teorii cioraniene cu privire la moarte sunt combătute, spre finalul vieții, de această ireversibilă destrămare cerebrală. Cumva, crede Liiceanu, Cioran își teoretizase scriptic sfârșitul, fără să știe că așa se va și întâmpla: inconștiența insectei și a pietrei. Pierde treptat cuvintele, adică însăși esența existenței sale, scânteierea de iederă a ideilor, elocința. Când îl vede la spital, pe Liiceanu îl izbește felul în care fizionomia îi arată un Cioran destructurat, ca o jucărie defectă. Un Cioran care, în afară de Simone Boue și de Aurel, fratele lui, nu mai recunoștea pe nimeni…

Fără îndoială, cele mai răvășitoare pagini sunt cele în care Liiceanu scrie despre Monica Lovinescu, în capitolul intitulat „Monica Lovinescu în căutarea mamei”. Relația lui Gabriel Liiceanu cu Monica Lovinescu și cu Virgil Ierunca a fost descrisă în multe dintre cărțile/textele sale. Prietenia lor a fost de lungă durată. O prietenie frumoasă, onestă, nutrită permanent prin vizite, scrisori, cărți, concedii împreună etc. Despre Monica Lovinescu, Liiceanu scrie cu acea intensitate febrilă care ne animă când suntem legați sufletește de cineva. Dincolo de evocarea felului în care s-au cunoscut Virgil și Monica, Liiceanu transpune, în acest text/capitol, aspecte cu totul tulburătoare despre cei patru ani în care Monica a stat la pat, dar mai ales despre fantasma mamei sale, care a suferit nemeritat chinurile închisorii politice și care a decedat în condiții inumane. Monica ajunge, spre finalul propriei vieți, să creadă că nu spiritul mamei o vizitează, ci mama însăși, care ar fi scăpat de comuniști și care, păsămite, ar fi încă în viață. Cumva, Gabriel asistă la dedublarea prietenei sale:

„O ascult pe Monica vorbind și mă gândesc că mintea ei s-a frânt în două. O jumătate a rămas aici, printre noi. Vorbim seara la telefon, ne spunem câte grade sunt la Paris, câte la București. Cealaltă jumătate a plecat într-un soi de călătorie în care niciunul dintre noi n-o poate urma. O călătorie, să-i spunem, în căutarea mamei…” (pag. 72)

Monica îi „vede” pe Virgil și pe doamna Lovinescu, mama, cum traversează camera. E transfigurată de aceste „vizite”. Granița dintre aici și dincolo se estompează, „creierul ei bun se luptă cu creierul ei în derivă”.

Acest ultim capitol al cărții sale e conceput sub forma unui jurnal despre ultimele luni, săptămâni și zile din viața Monicăi. Vizita lui Gabriel, în ianuarie 2008, e ultima. Își iau rămas-bun, convinși că „și-au spus totul”. Dincolo de cuvinte e doar tăcerea. Și despărțirea, inevitabilă și destrămătoare. O mângâiere pe obraz, delicată ca atingerea unui fluture.

Am citit Exitus într-un moment greu al vieții mele. Am pierdut-o pe mama anul acesta. Am citit cărticica aceasta fără să știu că îmi va aduce alinare și lumină. Și, probabil, acceptare. La editură, menționează Liiceanu la începutul cărții, a fost întrebat dacă este conștient că ea nu va putea fi oferită niciodată în dar din cauza titlului, căci „nimeni nu vrea să privească în oglinda sfârșitului”. Pentru mine, cartea aceasta este un dar. Și am primit-o, alături de alte cărți, în dar. Am scris despre ea pentru a duce darul mai departe, către voi, cititorii platformei noastre.

Exitus de Gabriel Liiceanu