Despre dragoste, război și alte câteva lucruri – „O lungă petală de mare” de Isabel Allende

Universul literar construit cu migală și minuțioasă precizie de către Isabel Allende este foarte potrivit exploratorilor, celor cărora le place să găsească în cele mai neașteptate locuri semne de viață și umbre ale destinelor. Personajele sale, calate pe modele reale (oameni care au făcut parte din viața scriitoarei sau pe care i-a întâlnit întâmplător), dau naștere unor povești, pe cât de vii pe atât de fascinante și de incredibile. E imposibil să nu te întrebi de unde atâta forță, vivacitate și lipsă totală de resemnare la o scriitoare chiliană ca origine și americană prin adopție. Realismul magic este o trăsătură constantă a romanelor sale, dar dincolo de această încadrare stilistică, ușor reducționistă, să recunoaștem, găsim și o mare varietate de subiecte, epoci și personaje, deși, la o mai atentă privire, îți dai seama că există elemente comune, un fir roșu care străbate întreaga operă literară a acestei mari scriitoare. Dar Isabel Allende are grijă ca aceste elemente să fie precum niște borne pe o autostradă, indicii ale faptului că ea e acolo, prezentă, în timp ce citești pagină după pagină, te însoțește în marea călătorie. E imposibil să spui la finalul lecturii unui roman de-al ei cât e realitate și cât e ficțiune, o mare contribuție în acest sens îl au și finalurile deschise, menite să inducă cititorului ideea că există o continuare, că sfârșitul nu e încă… aici.

O lungă petală de mare, recent tradus de aceeași Cornelia Rădulescu (ea a tradus toate romanele semnate I.A. și apărute în România; unic felul cum reușește să redea farmecul narațiunii, se vede pasiunea pentru găsirea celor mai bune formule în fiecare pagină) și apărut în seria de autor Isabel Allende de la Humanitas Fiction grație preocupării constante a Denisei Comănescu, vine să mai adauge o piesă la puzzle-ul numit creația literară Allende. Încă nu e complet acest puzzle, încă mai e mult până la momentul în care va fi pusă ultima piesă, o să-mi dați dreptate citind acest roman, care e atât de plin de culoare, pasiune și tragism, atent combinate, încât cititorul o să citească cu sufletul la gură filă după filă. Din punctul de vedere al construcției literare, nu există capitol mai puțin antrenant sau mai puțin atractiv, după cum nu există personaje mai slab conturate, până și cele secundare sau pasager prezente în diferite locuri din carte sunt construite cu o finețe pusă în slujba poveștii. Nimic din ceea ce pune pe hârtie Isabel Allende nu e lăsat acolo din pură întâmplare sau doar ca să acopere un gol, până și trecerile de la un capitol la următorul sunt bine gândite, însoțite de un firesc captivant, care te face să ridici din sprânceană a surpriză și să-ți ascunzi mirarea în spatele nui zâmbet în colțul gurii. Așa se face că undeva, în prima jumătate a cărții, găsești o frază simplă, dar ascunsă bine în poveste:

«„Cine e individul? a insistat Juana. „Nu spun nici moartă.” Și, timp de cincizeci de ani, acesta avea să fie singurul ei răspuns.»

Povești despre spanioli refugiați, chilieni prietenoși, quakeri salvatori, descrieri de personaj inedite (avea pleoape de arab), multă poezie și peste toate tronează tragedia. Dar e una care provoacă înțelegerea: cum de reușesc anumiți oameni să treacă prin și peste atât de multă suferință și să meargă mai departe, să nu uite că sunt oameni și că sunt parte dintr-o comunitate.

Chile e o țară atât de îndepărtată pentru unii dintre noi, încât instinctiv ne îndreptăm spre hartă și=i căutăm locul. Ce să vezi, chiar seamănă cu „o lungă petală de mare”. Dar cine sunt și cum trăiesc oamenii locului? Dacă scormonim puțin în memorie ne aducem aminte, încet, încet, de toate marile romane ale scriitorior sud-americani, dar și despre faptul că mulți dintre fasciștii supraviețuitori ai celui de-al doilea război mondial s-au refugiat aici, pe un continent poate prea primitor pentru damnații istoriei. E un paradox aici, explicabil prin poziția geografică (Amercia de Sud e atât de departe de Europa!) și prin civilizația înfloritoare secole de-a rândul, până la.. marile descoperiri geografice. Despre refugiați este vorba și în O lungă petală de mare, numai că despre un altfel de refugiați: cei plecați din Spania franchistă, deloc bine primiți de Franța vecină, selectați după niște criterii incredibile de un poet (Pablo Neruda) și urcați pe o navă a speranței ca să ajungă acolo unde poate nici cu mintea nu îndrăzneau vreodată să creadă că vor ajunge. E imposibil să nu-ți treacă prin minte o altă mare vină istorică a francezilor – felul cum i=au tratat pe algerieni – și te întrebi totuși, cum de devine posibil un astfel de tratament într-o țară care a reinventat democrația în perioada modernă a istoriei.

Victor Dalmau și Roser Bruguera ajung pe pământ chilian într-un fel aproape identic cu al emigranților intrați pe pământ american prin Long Island: aceleași culoare reci, înguste și deloc prietenoase, aceleași triaje (sănătos/nesănătos etc.), aceleași maldări de bagaje și munții de speranțe cărați de oamenii deja covârșiți de teroare, chinuri și boli incurabile. Un medic și o pianistă. Umanitatea întruchipată în doi oameni pe cât de diferiți, pe atât de asemănători. Devotamentul absolut al lui Victor și pragmatismul salvator al lui Roser, din cele două trăsături se nasc povești de viață uimitor de realiste. Dacă ei au avut șansa să pună piciorul pe Winnipeg (nava care adus 2000 de refugiați spnioli pe tărâm chilian) e pentru că ea era pianistă, nu pentru că el era medic. Și aici Neruda ne dă o lecție de istorie cum puține am primit de-a lungul timpului: artiștii, poeții (scriitorii) și intelectualii vor salva țara și nimeni altcineva. De ei este nevoie pentru ca viitoarele generații să contribuie la binele comun, fără teama unui nou regim totalitar. Citind capitolul dedicat călătoriei peste ocean, mi-am adus aminte de un episod din Zuleiha deschide ochii, romanul atât de bine scris de Guzel Iahina: când apar copiii născuți în lagărele din Siberia, prima generație născută în absența totală a libertății, aceștia sunt crescuți și educați de intelectuali, de artiștii și scriitorii ajunși acolo pentru că erau considerați elemente periculoase și/sau ostile regimului comunist. Aici găsim răspunsul la întrebarea pe care o regăsim în aproape toate convorbirile cu supraviețuitorii lagărelor fasciste sau a celor din Siberia: cum au supraviețuit oamenii acelor orori? Cum de a putut Lena Constante (e un nume care-mi vine acum în minte) să iasă din închisoare după ani întregi de muțenie totală, foame cumplită și bătăi crunte și să o ia de la capăt? Să continue să viseze și să creeze? Cum de reușește Victor să ia de la capăt după fiecare mare nenorocire din viața lui? Deloc întâmplător, narațiunea se întinde de-a lungul a trei generații și există trei praguri peste care personajul are impresia că nu mai poate trece, numai că Allende transformă aceste praguri în relansarea poveștii, fără să piardă nimic din istoria trecutelor vieți.

E interesant cum la final ajungi să te întrebi dacă te poți refugia în propriul destin? Cum devine posibil refugiul ca act în sine? Când refugiatul nu mai e refugiat și devine om al locului? Poți fugi din calea propriului destin? Sunt întrebări pe care Allende le provoacă intenționat, pentru că, să nu uităm, Chile nici acum nu e o țară în care democrația să dicteze normalitatea. Așa se justifică de altfel, și episodul fugii din Chile în Venezuela, așa se justifică și reîntoarcerea lui Victor și Roser în Chile. Căutarea locului numit acasă este permanentă și etern determinată de niște condiționări exterioare deloc de negljiat. Dacă ei ajung să numească un loc din lumea mare „acasă” sau nu, o să aflați doar dacă citiți O lungă petală de mare de Isabel Allende.

Un roman în care optimismul este nota de fond, în ciuda temei foarte grave și a șirului de întâmplări tragice. Aici e marca Isabel Allende. Nimic artificial în construcție, nimic forțat, nicio notă falsă strecurată în destinele lui Victor și Roser. Și dacă la final veți fi mai înțelegători, mai plini de compasiune și nerăbdători să ajutați pe cei aflați în suferință să nu vă mire prea mult: este efectul Allende.

O lungă petală de mare de Isabel Allende