Despre dragoste (de cărţi) şi alţi demoni (hardcover sau în pdf)

Într-un fel se iubeşte la 20 de ani: impetuos, orbeşte, zvâcnind laolaltă cu carnea, pierdut în respiraţia iubitei/iubitului, spectaculos şi superficial/epidermic (cu pielea vălurită de pasiune precum oglinda unui lac montan în vântul discret al dimineţii). În alt fel se iubeşte batrâneşte: analitic şi duios, în lumina sibilinică a cicatricilor, sub povara dulce a trecutului cu adâncimi de groapă a Marianelor, cu umor şi răbdare, şăgalnic şi cu îngăduinţă. Colecţia de minieseuri a lui Valeriu Gherghel este nici mai mult, nici mai puţin decât un epistolar erotic târziu ce se parcurge cu delicii şi angoase, care, vorba viciosului autodenunţat, „te pune pe gânduri fără să te zdrobească.” Ghem nervos de nedumeriri şi alinturi, şturlubaticul volumaş este o improbabilă ciocnire polifonică de snoavă şi interogaţie serioasă în care autorul, bătrân lup de bibliotecă, nu ratează, nu uită (de fapt, bănuim că o mai face pe ici, pe colo) şi nu iartă. Niciun poncif despre cărţi nu este lăsat nevizitat, nici o poticnire, niciun loc comun, iar, astfel, de ce n-au iubit unii înţelepţi cărţile devine o întrebare pe care autorul şi-o pune cât se poate de serios, învăluindu-ne într-un cocon de mirare alburie şi parfumată, ca un mare păianjen bonom şi melancolic. Recunoscător fără a cădea în pioşenie sterilă, jucăuş fără a deveni saltimbanc, ironic fără a deveni destructiv, Gherghel vizitează afectuos marile întrebări care planează dintotdeauna asupra cărţilor şi lecturii, ne conduce, precum Vergiliu, prin commedia livrescă (fără a evita, evident, infernul) şi ne face să poposim, miraţi şi excedaţi, în vecinătatea unor admirabile explozii de frumuseţe. Rar am întâlnit un autor care să cânte pe atâtea voci şi să moduleze atât de dezinvolt fără a falsa.

Astfel, în volumul lui V.G. se meditează voios – dar grav, măcar atunci când nu e doar veselie de dragul veseliei – despre gândire („gândeşti numai dacă refuzi primul răspuns găsit la o întrebare, chiar dacă este răspunsul corect şi în pofida faptului că este răspunsul corect”), educaţie („educaţia presupune întotdeauna antologii, breviare, compendii. Fără ele nu înveţi nimic”), tihnă („e mai bine, spunea Seneca, să-ţi alegi un gând şi să meditezi la el o zi întreagă decît să răsfoieşti distrat o mulţime de cărţi”) sau experienţă de viaţă („nimic nu este mai precar şi mai dubios decât ceea ce omul obişnuit numeşte experienţă de viaţă”). De asemenea, se spun lucruri adânci (de data asta, mai puţin şăgalnic) despre frumuseţea şi utilitatea lecturii („lectura ne multiplică trăirile, le rafinează, ne oferă modele de frumos, trezeşte emoţiile uitate, creează afecte noi, ierarhii noi, ceremonii erotice noi”) sau despre raportul dintre literatură şi „viaţă” – cum ar fi putut un filosof rata aşa o pleaşcă teoretică? – („în lipsa cuvântului adecvat… iubirea pasiune nu se iveşte”). Rezist cu greu tentaţiei de a ilustra cu aşchii de text celelalte teme atinse (experienţa, impostura, viteza lecturii, cărţile noi vs cele vechi, frisonul estetic, agitaţia, specializarea, motivele pentru a citi, utilitatea lecturii, pedagogia, memoria sau biblioteca perfectă). Rezist şi tentaţiei de a ilustra paradoxurile, parafrazele (clasificările á la Borges), incursiunile (auto)biografice şi consideraţiunile despre adulter. Nu rezist însă la a aşeza aici, între rândurile acestei cronici menite a fi citită pe nerăsuflate şi degrabă uitată, descrierea tetrapiloctomicelor chinuri introspectiv-analitice ale cititorului pătimaş (şi nu tocmai multimilionar în dolari) dinaintea păcătoaselor vitrine de librărie:

«Dacă am intrat, sînt pierdut. O să-mi cumpăr cărţi, o să fiu şi mai sărac, şi mai neglijat, fericirea aparţine numai celor săraci, aţi citit Fericirile? Intru… rafturile sînt pline, librăreasa zâmbitoare. Nici una nu costă mai puţin de 30 de lei. Nu pot să-mi permit tot ce vreau, deci vreau numai ceea ce pot să-mi permit. Seneca te scoate mereu din impas, viaţa pare uneori un joc de cuvinte. După un ceas de răsfoiri, îm permit să-mi permit.

A devenit şi mai limpede (mă aflu în faţa casieriei) că verbul a avea este de multe feluri. Nici un filosof nu le-a inventariat, din păcate, cum se cuvine. Una este să ai o sută de taleri kantieni în minte şi cu totul alta este să-i ai (şi) în buzunar. Deocamdată, eu sunt pe cale să nu mai am aproape nimic. Îmi vine o idee ingenioasă: pătrez grijuliu banii din minte (sînt un individ extrem de prudent, pe cei din buzunar îi ofer, în schimb, cu un surîs viclean, casieriţei: nici nu-şi dă seama că o amăgesc, i-am dat bani sensibili, lipsiţi de orice valoare metafizică, pe cei inteligibili i-am dosit. Salut. Ies… Mi-e foame. Nu pot decide dacă e vorba de o foame sensibilă sau inteligibilă. O să mă mulţumesc oricum cu doi covrigi duhovniceşti. Cine n-are nimic aici, va avea însutit dincolo, ia înmulţiţi dumneavoastră pe 0 cu 100 şi vedeţi cît de mult dă…” (dacă citeşti asta şi te amuzi, fie ai terminat filosofie, fie în facultate aveai o iubită/un iubit care stătea la BCU mai mult decât la familia din Filiaşi, fie te-ai ruinat recent la târgul „Gaudeamus”.)»

O carte mică şi nervoasă se cuvine să aibă o recenzie pe măsură. Aşadar, mă opresc din scrierea acestei cronici dătătoare de reverii tulburătoare şi de cifoze postulare (pentru că scriu ghebos, păcătosul de mine). Extrag Roata plăcerilor (plină de sublinierile şi notele în creion ca de tot atâtea „semne ale pasiunii” mele) dintre Breviarul sceptic şi Zâtul Tatianei Tolstaia (de care am aflat tot de la V.G.), peste care a stat răstignită pe tot parcursul scrierii cronicii (aşa îmi imobilizez cărţile pentru a le extrage, chirurgical, perlele din adâncuri). Privesc cu duioşie şi nedumerire către biblioteca ce îmi îmbracă pereţii. Cartea lui Gherghel, taifasul acesta cu şi despre cărţi, a tras o tuşă proaspătă peste lume. Lumina bate altfel, iar eu mă simt straniu. Un frison nou. Un autor de neratat. Linişte. Refuzul agitaţiei ca finalitate metafizică a existenţei. Nu ştiu de veţi continua să citiţi sau nu. Motive să n-o (mai) faceţi ar fi destule (le găsiţi între paginile 128 şi 131). Dacă o veţi face, însă, faceţi-o lent, cu răgaz, îngăduinţă şi plăcere, fără a uita vreo clipă că, precum lui Don Qujote, creierul vi s-ar putea usca de la prea mult citit şi de la prea puţin somn.

În fond, chiar şi înţelepţii care n-au iubit cărţile aveau o brumă de dreptate.

Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile? de Valeriu Gherghel