Lectura cu voce tare este importantă, dacă luăm în considerare nevoia de a înțelege mai bine un text, ajungând la învelișul sonor al cuvintelor rostite și trecute prin filtrul gândirii. Este importantă și dicția, mereu deficitară, și, nu în ultimul rând, exersarea vocii. Este important să te auzi vorbind, să te apropii de propria voce, pe care aproape toți o resimțim ca fiindu-ne străină, atunci când o auzim prima dată. Se poate spune că acest exercițiu de lectură cu voce tare te apropie de ceilalți și, cel mai important, este o apropiere de sine.
Ai sentimentul apartenenței la o comunitate, știi că te leagă niște fire nevăzute de alții și mai știi că, în felul acesta, devii un nod într-o rețea, iar nodul acela este, la un moment dat, un centru. Cu alte cuvinte, găsești motivația de a da pagina mai departe, firesc, fără constrângeri, fiindcă devine plăcut, nu fiindcă „trebuie”.
Pentru că Z.I.C.I. 2019 (Ziua Internațională a Cititului Împreună), fixată pentru 1 februarie, are anul acesta și componenta Ș.T.I.M. (Știință Tehonologie Inginerie Matematică), am vrut să rămânem în zona autorilor preferați și să putem, în același timp, să facem conexiuni cu domeniul științelor, de fapt, cu elemente din realitatea înconjurătoare.
Din volumul În așteptare, al Adinei Popescu, am ales pentru lectura (cu voce tare) Ultimul tren, o povestire despre așteptare, gara din Sinaia, un câine vagabond, șase călători și o funcționară care face anunțul sosirii trenului (cu întârziere de 50 de minute) în două limbi, în română și în engleză. Copilul de trei ani nu stă locului, se târăște pe jos ca omida, prietenul englez al tinerei „zâne” își ia nervos o băutură caldă de la un dozator, singurul din gară. Mama „zânei”, o femeie în vârstă, „nu se bagă”, fiindcă nici nu înțelege ce-și spun cei doi, în engleză. Copilul adoarme în brațele mamei, care îl plimbă, în pași de balet, prin sala de așteptare, sub ochii celorlalți. În gară, oamenii aduc cu ei o poveste, pe care, privindu-i, o poți derula rapid, fast forward. Gara din Sinaia este frumoasă, dar e abandonată, ca toate gările din România.
Se face, mai întâi, lectura integrală a fragmentului, cu scurte opriri, pentru a lămuri sensurile anumitor cuvinte sau sintagme – ce înseamnă, de exemplu, „Ultimul tren”?! Ne asigurăm, de fapt, că ceea ce citim este pe deplin înțeles. Unii elevi urmăresc și ei textul, pe care-l au în față, alții preferă să-l asculte.
Urmează impresiile despre text – este frumoasă imaginea toamnei, văzute prin geamurile-acvariu, nu doar ale hotelului, ci și ale unui compartiment de tren. Obișnuim, atunci când avem de așteptat, să-i studiem intens pe ceilalți, străinii de lângă noi, ceilalți călători. Nu este politicos, dar cui îi mai pasă?! Așa trece timpul mai ușor. Și mai scapi și de emoții – s-ar putea să fie blocată ușa vagonului, să nu te poți urca, să rămâi pe peron…. Mai sunt trenuri în literatură: D-l Goe călătorește spre București, Harry Potter trece printr-un portal, aflat în Londra, în Gara King’s Cross, la „Peronul 93⁄4”.
Apoi, încep discuțiile despre ce înseamnă să călătorești, în general, cu trenul, cât costă un bilet, care este cea mai lungă distanță parcursă în țară, cum sunt trenurile în alte părți (unii au călătorit în Austria) care este cea mai frumoasă rută feroviară de la noi – Salva -Vișeu, cu Mocănița, până sus, în zona de extracție a aurului, spunem noi. Cei care au călătorit cu trenul au istorii pline de haz (au pierdut trenul, au călătorit lângă mecanic, n-au putut să urce în vagon, din cauza terasamentului înalt etc.), spre uimirea celor care nu știu, din proprie experiență, ce înseamnă o asemenea călătorie.
Studiem și Enciclopedia tehnică – ce înseamnă TGV (viteza medie de 300 de km pe oră), de ce nu este avantajoasă, ca investiție, tehnologia care presupune levitația magnetică, recordul actual de viteză pe căile ferate este de 574 de km pe oră, este atins în Japonia.
Am desenat gările, cea din Sinaia și cea din Buzău, ne-am imaginat un tren al viitorului și i-am dat nume, dar, mai ales, fiind În așteptare, cum ne-a propus Adina Popescu, ne-am gândit ce sonoritate are vocea umană. Mai ales, cum sună vocea noastră, răsunând într-o sală de clasă, într-o zi când mulți alți elevi și profesori citesc, la rândul lor, cu glas tare, un text, pentru Z.I.C.I. și Ș.T.I.M.
Organizator al acestei zile este Brandi Anderson Bates – C.I.R.:
„Fiecare copil merită să i se citească 20 de minute pe zi, începând din prima sa zi de viață și până cu mult după ce poate citi deja și singur”.
Afișul Z.I.C.I. și Ș.T.I.M. 2019 este realizat de Oana Ispir.
