Cu Emilia Cernăianu, profesoară de istoria artei la Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza, mă știu de când am început Bookhub la MNAR. Lecturile Nonei Rapotan; ea face parte din nucleul tare al micii comunități de cititori și iubitori de arte frumoase născută datorită acestui proiect. Mă bucură fiecare nouă revedere cu ea, la muzeu sau în foaierul de teatru, semn că împărtășim același valori și credințe de viață. La sfârșitul întâlnirii cu Cătălin Pavel mi-a propus să vin să le vorbesc elevilor liceului unde predă despre cărți, cum altfel, dar și despre teatru. Am spus da fără ezitare, când e vorba despre copii nu pot să am altă atitudine. Am stabilit coordonatele întâlnirii și iată că vineri, 12 aprilie, am ajuns să cunosc o parte din elevii de la Tonitza. Au fost două ore foarte intense, puse sub semnul unui dialog viu, fertil și care mi-a adus câteva mici revelații. Cred că pot spune că, în sfârșit, la mai bine de 30 de ani de la Revoluție, avem o generație de tineri capabili să gândească critic, care nu mai acceptă tot ceea ce primesc fără să treacă prin filtrul propriei gândiri, sceptici cât să-i ajute să discearnă între ceea ce le este de folos și ceea ce nu le trebuie. E complicat să treci în nici zece minute de la un dialog cu puști de clasa a V-a la un dialog cu adolescenți, dar se pare că mi-a ieșit, din moment ce la final n-am primit nicio reclamație și n-am văzut îmbulzeală la ușă.
Pentru prima dată de când am ales să scriu despre teatru, am vorbit unor elevi de clasa a V-a despre cum se construiește un spectacol. Care sunt componentele unui spectacol, de ce e important un regizor, cum își alege distribuția, când și cum se construiește decorul, ce înseamnă scenografie. Dar ca să pot să le vorbesc despre toate acestea am plecat de la commedia dell’arte, de la tipologiile de personaje și cum și unde se jucau spectacolele în vremea când nici gând de săli de teatru. M-au privit cu ochii mari, au prins din zbor ideea și răspunsurile la întrebări au fost pertinente. Se citea pe fețele lor bucuria cunoașterii. Când sunt în fața celor de vârste mici am tot timpul grijă la fluxul de informații, prefer puține informații puse în joc, dar foarte bine evidențiate, corelate și exemplificate, astfel încât ei să poată să le folosească pe viitor în diverse contexte. Cu alte cuvinte, încerc să dezvolt gândirea critică, chiar dacă n-am la dispoziție decât foarte puțin timp. Ce-am aflat de la cei mici în ora aceea, matinală, nu doar că mi-a dat speranțe, dar m-a încântat până peste poate, aproape că m-aș întoarce să predau la gimnaziu. Este foarte adevărat, am avut în fața mea mici spectatori fideli ai teatrelor Metropolis și Excelsior (eu credeam că-mi vor spune Opera Comică pentru Copii și cel mult Teatrul Ion Creangă sau Țăndărică) și aici este clar meritul doamnei profesoare Corina Popescu, cea care a și montat cu ei schițele lui Caragiale și care-i ajută să citească piesele de teatru. Mi-aș dori să nu se piardă pe drum acești copii, pentru că, nu știu cum, la liceu am câteodată impresia că vin fără aceste deprinderi și pasiuni cultivate în timp (știu că o foarte mare vină o poartă evaluarea națională și felul cum este ea gândită la ora actuală și mai știu și că părinții intră într-un fel de proces de robotizare odată cu trecerea copiilor în clasa a VII-a, când prioritatea lor principală devine obținerea unor note mari și foarte mari la examenele de final de clasa a VIII-a, dar nu despre aceste aspecte discutăm aici). Am aflat ce le place și ce nu, i-am provocat să pună întrebări și să vorbească liber. Am rămas profund impresionată de faptul că știau ce este teatrul radiofonic, ba, mai mult, au fost în studiourile Radio România, locul unde se înregistrează o piesă de teatru radiofonic; mi-a trecut prin gând întrebarea dacă ascultă și viniluri cu povești sau înregistrările unor spectacole de teatru, dar dialogul a curs în altă direcție.
Am adus pentru ei trei cărți, foarte diferite ca subiect, pe care le-am oferit cu drag celor mai activi și mai inteligenți dintre ei (marea lor majoritate fete, din cei trei băieți ai colectivului unul lipsea), le-am ales exact din acest motiv, dar și pentru că, surprinzător aveau ceva în comun: povestea. Pledez pentru poveste și povestitori și caut să le cultiv celor de vârste mici nevoia de poveste, trăim vremuri în care cu greu găsim timp pentru povești și-i expunem pe cei mici mult prea devreme la un proces de maturizare forțat, care nu-i ajută deloc în formarea personalității. Regulile prințesei. E o chestie de-a prinților de Philippa Gregoru (Editura Polirom), William și secretele Universului. Povești științifice pentru copii de Gertrude Kiel (Humanitas Junior) și Cercul mincinoșilor. Cele mai frumoase 100 de povești filozofice din lumea întreagă de Jean Claude Carrière (Humanitas Junior). Am povestit cu ei despre ilustrațiile unei cărți și de ce ajută ele și am încheiat întâlnirea cu promisiunea că ne vom vedea revedea. Am ieșit de la cu vocea aproape răgușită, dar încărcată cu adrenalină, cât să mă ajute să fac față celei de-a doua întâlniri.
O sală tip amfiteatru, foarte mare, cu gresie pe jos, semn că trebuia să vorbesc tare. Elevi mulți, de la trei clase de liceu, așezați de-a lungul unui perete și în bănci. Care resemnați – o să facă ei cumva să doarmă sau să se joace pe telefoane – care curioși, care cu gândul departe. Lucrez de prea mulți ani cu elevi de liceu ca să nu știu la ce să mă aștept. Ce știam la acel moment: aveam nevoie de toată puterea mea de convingere să le captez atenția, în ciuda faptului că veneam după cinci zile foarte pline și în care vorbisem suficient de mult, încât să am senzația de „cap spart”. Mi-a ieșit de la primele două fraze captarea atenției, n-a fost nevoie să rostogolesc nicio bilă pe jos (metaforic vorbind), nici măcar n-am ridicat foarte mult vocea. M-a ajutat enorm faptul că cei care au participat activ la dialog erau așezați în toate părțile, n-a fost niciun pericol din acest punct de vedere (ceilalți au fost atenți și chiar dacă doamnele profesoare erau pregătite să intervină, n-a fost nevoie). Au fost și fete și băieți, dar ele cu mult mai îndrăznețe, cum era de așteptat. Gândire critică formată deja, personalitate manifestă (în cel mai bun sens al cuvântului), curajul asumării ideilor și o capacitate de argumentare cu mult peste media vârstei. M-am folosit foarte mult de preferințele lor de lectură – dialogul a fost gândit în jurul întrebării „De ce citim?” – și de faptul că erau artiști. Așa am aflat că mulți dintre ei preferă literatura clasică – au fost de prea multe ori păcăliți să citească cărți de sute de pagini de literatură contemporană scrisă degeaba (expresia le aparține, evident), că preferă biografiile, memoriile și jurnalele (deci nonficțiunea, recunosc că mă așteptam la acest lucru), dar și romanele bine scrise, cu condiția să aibă poveste, nu doar personaj. Citesc și în limba română, nu doar în limba engleză, se ghidează în alegerea viitoarelor lecturi după coperta a patra și stelele goodreads, dar nu refuză nici recomandările venite din partea grupului de prieteni. Le-am propus să citească zece cărți, evident și ele foarte diferite și care n-au aproape nimic în comun cu programa de liceu. Sunt cărțile pe care le au de citit și elevii cărora le sunt dirigintă acum și chiar sunt curioasă să aflu ce le-a plăcut. Femeia în roșu de Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș, Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac, Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez, Hamlet și Macbeth de William Shakespeare, Conjurația imbecililor de John Kennedy Toole, Istoria mămăligii. Povestea globală a unui preparat național de Alex Drace-Francis, Împăratul muștelor de William Golding, Îngerul de gips de Nicolae Breban, orice biografie scrisă de Henri Troyat și Stefan Zweig, Narcis și Gură de Aur de Hermann Hesse. Niciunul nu auzise de toate titlurile, câțiva știau doar două-trei, iar o singură elevă văzuse filmul făcut după Împăratul muștelor. Am pledat pentru fiecare titlu în parte și am încercat să le provoc curiozitatea, mai ales că la final n-am dat niciuna din aceste cărți cadou, ci cu totul altceva: trei volume din Lindenfeld de Ioan T. Morar și două volume apărute la Editura Lebăda Neagră (ultimele tocmai pentru că au apărut la o editură prea puțin cunoscută tinerilor, deși au colecții foarte potrivite pentru vârsta lor). Doamna profesoară Mădălina Chircor, coordonatoarea claselor de liceu, o prezență discretă, caldă, pare să fie omul potrivit la locul potrivit, din moment ce elevii n-au simțit nicio clipă nevoia să se cenzureze. Greu a fost să decid cui dau premiile, de data aceasta a fost pentru calitatea întrebărilor, dar m-am bucurat și mai mult când am văzut cum se bucurau colegii de bancă ai câștigătorilor. I-am îndemnat să ducă cărțile la bibliotecă dacă le citesc și cred că nu mai au nevoie de ele și încheiat pe o notă optimistă: nu vor refuza niciodată o carte bună.
Mulțumesc celor trei doamne profesoare, Emiliei Cernăianu, Corinei Popescu și Mădălinei Chircor, nu doar pentru că au fost gazde perfecte – rar mi-a fost dat să am întâlniri cu elevii puse sub semnul firescului, nu al extraordinarului, și le felicit pentru că se vede și se simte ce și câte fac pentru comunitate. Sper că și elevii și părinții acestora vor aprecia calitatea profesională și umană a celor trei doamne, dacă cei care vin după noi vor citi e și pentru că oameni ca cele trei profesoare combină pasiunea cu profesionalismul, totul în folosul nostru.
