Dan Stanca – Cum mi-am distrus viaţa

Destui sunt cei care cred că Dan Stanca e un grafoman, având în vedere cele 24 de romane publicate între timp, precum şi sute de articole în cotidianul România liberă, pe vremea când lucra în presa scrisă. Întrebat cum răspunde la această provocare, iată ce afirmă jurnalistul şi scriitorul: „Nu sunt un grafoman. Eu am scris întotdeauna când am avut ceva de spus şi nu ca să mă aflu în treabă, pentru mine scrisul nu e un hobby” (27 septembrie 2017, interviu, constantinpistea.ro).

Unii dintre noi scriu mult, este adevărat. Scrisul funcţionează adesea ca o supapă, ca un debuşeu. Când presiunea socială este prea intensă, când satisfacţiile zilnice se împuţinează, când bolile de tot felul îşi iţesc zâmbetul hâd, scrisul te salvează, devine terapie, uneori singura terapie. Se pare că Dan Stanca n-a fost deloc ocolit de încercări: a fost dat afară de la ziar, nu avea niciun venit sigur, i-a murit mama, era permanent vânat pentru convingerile sale referitoare la viaţa social-politică românească din tulburea şi îndelungata noastră perioadă de tranziţie… Dar tot ce nu l-a învins atunci l-a făcut, ulterior, invulnerabil, dacă vorbim despre rezistenţa prin scris. Căci insul din textele lui Dan Stanca este, adesea, un looser care nu-şi cenzurează imaginea. În spatele acestuia, lipit de el, stă autorul însuşi, într-un suprem efort al dedublării. Un necesar exerciţiu al dedublării, mai bine zis. Conştient că, de fapt, „literatura nu poate repara greşelile vieţii” (sursa: interviul citat anterior), Dan Stanca nu se poate împiedica să-şi literaturizeze experienţele trăite. Scrisul devine mărturisire acuzatoare, exorcizare a demonilor lăuntrici, eliberare izvorâtă deopotrivă din revoltă şi disperare.

O astfel de analiză mărturisitoare este şi cartea Cum mi-am distrus viaţa (Ed. Cartea Românească, 2017), un volum greu clasificabil, deşi apare sub semnul editorial „Cartea de proză”. Nu vorbim, totuşi, despre ficţiune propriu-zisă, în ciuda respectării anumitor convenţii ale acestui tip de text. Cele trei, să le numim „secţiuni”, respectiv Trezirea, Amintiri şi Pahar spart pot funcţiona autonom, de fapt, aşa cum s-a remarcat în textele de întâmpinare scrise după apariţia cărţii. Se vorbeşte, astfel, despre două romane în corpul aceluiaşi volum. Parând această observaţie, justă altfel, scriitorul însuşi recunoaşte că, oferindu-i-se şansa unei cărţi „mai groase”, a profitat, dar aduce amendamentul că este vorba despre un „roman din două romane de sine stătătoare, care trebuiau să apară separat (…) Lipirea nu este dintre cele mai izbutite şi de aceea recomand cititorilor mei să parcurgă romanele separat” (interviu, sursa citată anterior).

Citite separat sau nu, textele reliefează aceeaşi figură emblematică pentru Bucureştiul contemporan: artistul paria, nonconformismul care-şi ratează repetat existenţa socială. Dublul scriitorului însuşi:

„Obsesia Dublului, a Geamănului bântuie mapamondul de sute şi sute de ani. Oamenii de cultură au valorificat-o, preoţii au exorcizat-o, ceilalţi i-au întors spatele şi au spus că aşa ceva nu există” (pag. 308).

Fie că se numeşte Eugen Chiriţă, Răzvan Antoniu sau Ion Horia Gîrneţ, personajul lui Dan Stanca este un vagabond contemplativ şi cinic. Un dezabuzat dostoievskian, căruia totul îi este permis, mai cu seamă „crima” de a fi altfel decât semenii săi:

„Locuiesc în Drumul Taberei de o veşnicie şi cunosc cartierul ca pe sertarul unde zac manuscrisele mele nepublicate. Eram un puşti de liceu pentru care nota zece conta enorm. Eram ambiţios, nu voiam să ratez Premiul I, distincţie care nu m-a ocolit, iar diplomele s-au aşezat una peste alta (…) E de mirare, aşadar, că dintr-un tânăr ambiţios a putut să apară un adult apatic. Apatia a căptuşit şi pe o faţă, şi pe alta haina vieţii mele. Mi-a ţinut într-un fel de cald, altminteri mi-a înăbuşit reacţiile şi m-a lăsat de cele mai multe ori ameţit şi fără vlagă pe o bancă din parc, la cheremul vagabonzilor. Pot acum să mă culc pe jos şi nu mă sinchisesc de ipostaza în care sunt văzut. Dar nu mă vede nimeni. Şi eu la rândul meu nu văd pe nimeni. Dacă nu alegeam soluţia vagabondajului, cu siguranţă că plimbarea printr-un oraş pustiu mi-ar fi fost definitiv refuzată…” (pag. 27).

Oraşul privit de pe pe margine, de la periferia societăţii, îi apare looserului ca o adunătură pestriţă, diformă, disgraţioasă. Accente satirice, pamfletare, înţeapă cu vitriolul lor hârtia:

„Bucureştiul este un loc al adunăturilor, fie organice, fie anorganice. Conglomerate de molecule migrează dintr-un capăt în altul al oraşului, se rup, se descompun, ard până ajung foiţe de scrum, pe care măturătorii le strâng în făraş. Trăim toţi într-un vagabondaj mascat, chiar dacă ne prefacem fiinţe civilizate, cu fişă la evidenţa populaţiei, membri ai unei asociaţii de proprietari cu plata facturilor la zi. Virusul destrămării lucrează eficace în fiecare suflet şi lasă răni fără leac. Hemoragiile sunt urât mirositoare şi de aceea oraşul pute” (pag. 20).

„Bucureştiul meu iubit e cea mai nesimţită cumătră. În oraşul acesta nu se întâmplă nimic. Contează doar borcanele cu murături legate la gură de gospodinele ireproşabile, cădelniţa popii, haitele de poliţişti, de jandarmi, de inspectori ANAF, toată funcţionărimea care roade şvaiţerul ţării” (pag.24).

Întreaga carte este un monolog de 373 de pagini. Monolog care înghite, la grămadă, poveşti, situaţii, cazuri, reflecţii, sentinţe. O analiză a lumii de ieri şi de azi. Într-un stil cu scânteieri de stilet bine ascuţit. Aici este punctul forte al scriiturii, în aceste filigrane spontanee, ţâşniri expresive, suculente, de o frapanţă lexicală absolut remarcabilă. Citiţi, rogu-vă, pasaje precum acestea de mai jos:

1. „Vor trece două generaţii până când ţara asta se va trezi. Şi se va trezi unde? Într-un univers robotizat, americanizat, şlefuit de orice asperitate onirică – sau, paştele mă-sii, vor veni din nou ruşii şi ne vor face ei ortodoxie de ne vor sări capacele, iar popii vor juca ţurca în faţa Mitropoliei? În timp ce burta e goală, gâtlejul uscat, glandele stoarse de curve ordinare…” (pag.85)

2. „Eu, pe planul acesta (al iubirii senzuale, n.n.) am fost mereu firav şi mai mult am contemplat vaginul decât am muşcat din carnea sa. Orgasmele mele au fost, la rândul lor, visătoare, oglindind o bărbăţie stelară, chipul unui înger căzut pe pământ şi zvârcolindu-se fără folos…” (pag. 21)

3. „Eu nu mă droghez, dar beau. Doar că băutorii de teapa mea, faţă de un veritabil toxicoman, sunt ca o mâţă chioară pe lângă o panteră cu ochi de diamant…” (pag. 27)

Iată o carte atipică, bună pentru cei cu stomacul exersat. În paginile ei eterogene îi veţi întâlni deopotrivă pe Dan Stanca – jurnalistul şi pe Dan Stanca – scriitorul. Mie mi-au plăcut. Amândoi. Au ceva din aerul tare, frust, al lui Victor Petrini, celebrul personaj predist…

coperta DAN STANCA „Cum mi-am distrus viaţa” de Dan Stanca