«Teatrul era întunecos, pustiu și plin de praf. Lui Val i-ar fi plăcut nemaipomenit de mult să colinde încăperile și sălile de spectacol, dar nu era vreme. Ajunseseră destul de ușor în spatele scenei principale, și de acolo în camera de recuzită. „Iată un loc de joacă grozav!” își spuse iar Val, privind cu jind sutele de obiecte, mari și mici, adunate acolo. Se găseau armuri, pălării, cuțite, săbii și pistoale, cărți, peruci, un pian cu coadă, scaune, caiete, undițe, costume, sfori, mese, cești de ceai, oglinzi, polonice, pantofi, ancore, tichii de bucătar, cuști de câini, bile colorate, o portavoce, perne, tobe, piepteni, două divane, o corabie cât o cameră, mingi, bastoane, cufere de comori, colivii, evantaie, chei, sticluțe, o vioară (la care se repezi bătrânul), cutiuța de bijuterii, ghivece de flori, tablouri, rame, un fluier (pe care-l luă fericită Malila), lumânări, păpuși de cârpă, un leagăn de copii, hărți, dulăpioare, pene multicolore, un clarinet (Bal îl apucă grijuliu) și o mulțime de alte comori de care, din păcate, trebuiau să se despartă dacă vroiau să iasă nevătămați la lumina zilei.»
(Ana Alfianu, Val și Cetatea Sufletelor, Humanitas, 2017)
