„Pentru că Alvin era bun la suflet și se purta fără rezerve cu ceilalți colegi de la ziar, pentru că întreaga lui artă consta în a se izola și a se expune ca o figură amuzantă, era plăcut de mulți dintre ei, dar totodată devenea o victimă firească a unora: directorul departamentului de producție, de pildă, îl tot împingea să lucreze mai repede și deseori îi cerea să refacă anunțurile și îl vorbea de rău pe la spate. Alvin răspundea acestor provocări cu orgoliu rănit. Dar mai rău decât directorul de producție era patronul ziarului, care lucra în cea mai mare parte a săptămânii sus, în biroul său, dar în ziua tiparului cobora la departamentul de producție și stătea pe un taburet alături de ceilalți.
Era un omuleț cu mustață roșcată și ochelari, care purta cămăși de diftină băgate în blugi și mirosea a deodorant când se agita. Niciodată nu mergea încet și intra și ieșea de la toaletă mai repede ca oricine: nici nu închidea bine ușa după el, că auzeam apa trăgându-se furtunos și țâșnea din nou pe ușă. În cea mai mare parte a săptămânii vorbea plin de umor cu angajații, deși nu cu noi, linotipiștii. și tolera caricaturile cu chipul său puse prin toată încăperea și remarcile despre el scrise pe peretele toaletei. În ziua tiparului însă, mai ales când lucrurile mergeau prost la ziar, sentimentul catastrofei îl făcea să se ia de noi unul câte unul și să ne desființeze public într-un mod umilitor pe care îl primeam în tăcere. Ceea ce făcea purtarea lui foarte greu de acceptat era că salariile noastre erau mici și cecurile ne erau refuzate în mod regulat. Contabila de sus nu era în stare să urmărească unde se aflau banii ziarului și socotea pe degete.”
(Lydia Davis, Un impuls bizar. Integrala prozei scurte – volumul 2, Editura Vellant, 2017)
