Arcadie în destrămare…

Există cărți spre care mergi întins, grație unui titlu inspirat sau numelui exotic al autorului. Sau, pur și simplu, dintr-un instinct șlefuit în timp, prinalegeri și lecturi succesive. Mărturisesc, acum și dintotdeauna, cărțile femeilor din spațiul asiatic m-au atras, fără doar și poate. Aci, rareori instinctul meu de cititor a dat greș. Ghidat inițial de solidaritatea tipic feminină cu suratele noastre scriitoare mai vitregite de istorie, acest instinct s-a pliat, în chip absolut firesc, pe nevoia de a ști mai multe despre civilizația și cultura lor, implicit despre relația cu literatura, cu actul de a scrie.

Despre India se vorbește mereu cu un soi de admirație declamativă. În filme documentare, în cărțile despre, în interviuri. E o fascinație, un feeeling, mai degrabă de natură pur livrescă. Altfel, India e o țară a contrastelor, a decalajelor de ordin economic și social. Tradițiile, superstițiile și implicit tabuurile Indiei străvechi țes cu fir roșu istoria Indiei moderne. Zeii tehnologiei se ceartă zgomotos cu zeii și vracii primordiali. Fiii și fiicele Indiei migrează peste tot în lume, ca și în cazul populației altor țări. Cumva, reîntorcându-se, ciocnirea este inevitabilă. În familiile reunite pentru scurt timp se produce conflictul, scânteia care generează ruptura sau chiar tragedia…

În 1997, scriitoarea indiană Arundhati Roy publică primul ei roman, Dumnezeul lucrurilor mărunte (The God of Small Things), distins cu Booker Prize în același an și tradus ulterior în peste 40 de limbi. La noi, romanul apare în 2018, la Editura Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei”.

E o carte pentru care trebuie să ai răbdare, așa cum aștepți să se coacă încet, în cuptor, o prăjitură din ingrediente secrete. Nu poți afla de ce, când și cum își pierd inocența niște copii dacă nu îți dedai cerul gurii cu mirodeniile indiene. Cu poezia infuzată în fiecare pagină. Cu tot felul de cuvinte și structuri ortografiate cu majusculă, până la a ajunge să te calce pe nervi. Cu jocul de du-te-vino între secvențe, aparent disparate, din trecut și cele din prezent. O voce din off se amestecă până la confuzie cu vocile auctoriale.

Rahel, adultă, se întoarce în India, la casa natală din Ayemenem, undeva în sudul țării. O așteaptă o mătușă și fratele geamăn Estha. „O specie rară de siamezi, separați fizic, dar cu identități reunite”. Atât a mai rămas din familia altădată numeroasă. Iar despre acest altădată și despre legăturile care s-au fragilizat și s-au rupt aflăm numai dacă ne educăm răbdarea și curiozitatea. Ca și cum am desface, încet și perseverent, foile unei cepe. Rahel și Estha, copiii de odinioară, refac un traseu identitar marcat de greșelile adulților, de alegeri dictate în virtutea unor prejudecăți dintre care cea mai hâdă este, probabil, cea rasială. Peste ani, Rahel nu mai are șanse reale să-și recupereze fratele închis în cochilia tăcerii, a unei singurătăti insulare. O familie din bucăți. Disparate. Trecutul năvălește cu zvonuri și culori, cu multe chipuri: bărbați, femei, copii. Rude sau nu, acești oameni se precipită sau se retrag în funcție de castele din care fac parte, cu legi nescrise, dar cărora li se supun din frică sau doar din obișnuință. E un fundal social configurat cu grijă pentru detalii, căci ele fac adesea diferența. Pe ușa casei din Ayemenem, de pildă, Vellya Paapen și fiul său, Velutha, nu intră decât prin ușa din spate. Sunt Paravani. Oameni de culoare. În mod ironic, în malayalam (un dialect) numele lui Velutha înseamnă alb:

„Paravanii nu au voie să atingă nimic atins de Tangibili. Casta Hindușilor și Casta Creștinilor (…) Pe vremea lui mammachi (bunica maternă, n.n.), paravanii, aidoma altor Intangibili, nu aveau voie să meargă pe drumurile publice, nici să își acopere partea superioară a trupului, nici să poarte umbrele. Trebuia să își pună mâna la gură atunci când vorbeau, pentru a-i feri de respirația lor poluată pe cei cărora li se adresau” (pag. 76-77).

Din trecutul acesta e decupat un moment anume, care pune în mișcare rotițe nevăzute, piese de domino care vor cădea una câte una: sosirea din Londra a verișoarei Sophie Mol, Cea mult iubită, la casa din Ayemenem. Fetița unchiului Chacko. Familia reunită pentru Crăciunul din India. În amintirea de mai târziu a lui Rahel, totul începe cu venirea mătușii și a verișoarei:

„Probabil că este adevărat că lucrurile sepot schimba peste noapte. Că sunt suficiente câteva zeci de ore pentru a afecta mersul unor vieți întregi”. (pag. 38)

Fetița din India, crescută în mediul londonez, versus gemenii indieni, verișori exotici ca niște păsări rare. Atenția tuturor centrată pe cele două rude, mamă și fiică:

„Evenimentele mărunte, lucrurile obișnuite, sfărâmate și reconstituite. Îmbibate cu semnificații noi, ele devin, deodată, oasele altoite ale unei povești”. (pag. 38)

Ceea ce pentru copii pare mai simpu decât ar fi crezut, dincolo de privirile lor curios-cercetătoare, dincolo de mici gelozii, pentru adulți se complică monstruos. Conservatorismul lor. Suspiciunile cultivate cu insistență. Vinovății pasabile. Exigența femeilor vârstnice vizavi de cele tinere,cărora nu le iartă nimic, augmentând posibile derapaje specifice altei generații. O mătușă bovarică și profund frigidă își aruncă des anatema asupra unei rude tinere și frumoase, ale cărei alegeri de viață și a cărei fericire par atentate egoiste la propria ei nefericire. Toate acestea țin doar într-o oarecare măsură de India; de fapt, dincolo de cadrul geografic, social și cultural al acestui spațiu, povestea poate glisa și se poate plia pe elementele mai mult sau mai puțin fragile ale familiei contemporane. Pe relațiile dintre oameni, în general. Lui Arundhati Roy îi reușește tocmai acest glisaj care mută repetat accentul de la culoarea locală (simpatiile politice, mișcările revoluționare, castele și confruntările dintre ele etc) la familia din centrul poveștii, la punctele ei nevralgice și la cauzele care le-au generat. Infuzia lirică nu degenerează niciodată în patetism, ci urmează, însoțește un posibil monolog interior al personajelor. E, în acest exercițiu stilistic, o ambiguizare voită, care întreține cele două voci, auctorială și actorială. Perspectiva adultului se combină cu aceea a copiilor, apoi acestea se despart, făcând loc vocii auctoriale. O voce care secondează permanent fiecare moment de cotitură din istoria tulburată a familiei din carte. Enunțuri scurte, răsucind în aer exclamații și interogații, cu pauze pentru reflecție. Dincolo de poveste, irizări vizual-olfactive își țes pânza lor fascinantă. E India, un super personaj ce tutelează, din umbră, „lucrurile mărunte”. Bucuriile și tristețile de o zi. Despărțirile. Toate orchestrate cumva de oameni mai pricepuți sau mai puțin pricepuți. „Lucrurile cu adevărat importante zăceau înăuntru. Nu aveau nimic. Niciun viitor. Așa că se agățau de lucrurile mărunte”.

Există, fără îndoială, un Dumnezeu al lor. Al unui cuplu care trebuie să-și fure bruma de fericire de sub ochii vigilenți ai rudelor. Al copilului care moare. Al celui care își pierde inocența în mod brutal. Al celor fericiți și al celor nefericiți. Lucrurile mari, „cu adevărat importante”, s-au făcut din „lucrurile mărunte”. Dacă unul dintre ele lipsește sau se dizolvă, cad și celelalte, ca într-un joc de domino.

Dumnezeul lucrurilor mărunte de Arundhati Roy – roman recomandat de Bookhub.ro