Cristian Teodorescu este un scriitor cunoscut publicului român, premiat și tradus. Cel mai recent roman al său, „Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui”, vine să confirme, dacă mai era nevoie, că el, scriitorul, este un mare cunoscător al firii omenești, un iubitor de semeni.

Cîinele e patronimul personajului principal al noului dvs. roman. E drept, nu știm nici celălalt nume, deci e singurul nume în jurul căruia se construiește acțiunea. Vă plac câinii?

Foarte mult. Am două cățelușe, amîndouă luate de pe stradă. N-au fost pierdute, ci aruncate: Mița și Tuică. Mița e o corcitură de șoricar cu pekinez. Am scos-o de sub o mașină din spatele blocului. Sînt vreo opt ani de atunci. Lătra acolo din cînd în cînd, în așteptare. Poate o ia cineva. Culmea e că după ce-am luat-o și am început s-o plimb în lesă, omul care o aruncase, după ce o găsise vagabondînd pe strada Zambaccian, ar fi luat-o înapoi. Totuși n-a insistat. Cealaltă, Tuică e un soi de fox. Într-o zi acum, cîțiva ani s-a dat jos din tramvaiul 41 și a adus-o soția mea în casă. Părea nemîncată de cel puțin două zile. Am dat anunțuri peste anunțuri, cu gîndul că fusese pierdută. Nu mi-a răspuns nimeni. Așa că am păstrat-o și pe ea. Toți din casă ținem la ele, chiar și pisicile. Am patru și din astea. Cînd pisicile încep să se fugărească prin apartament, mai latră Mița la ele, să le astîmpere.

De multe ori, mai ales în prima parte a romanului eram să confund personajul cu animalul și cred că nu întâmplător am trăit senzația stranie că un câine (animalul în sine) este cel care narează, că un câine este cel care alege să-și schimbe cariera etc. Vorbim despre un efect literar căutat, studiat, sau doar despre suprapuneri de planuri ale scriitorului cu expectanțele cititorului?

Nu m-am gîndit la asta. Personajul e inventat, cap, coadă. La început n-avea decît porecla asta, „Cîinele”, pe care i-o dăduseră copiii din bloc, și o pereche de ochelari. I-am descoperit biografia pe măsură ce i-o inventam. A fost, ca personaj, mult mai greu de pus pe picioare decît mă așteptam. Mai ales că țineam cu el, ca să zic așa, și nu mă încînta să-l văd intrînd în combinații dubioase. O să-mi spuneți, presupun, că eu l-am băgat în aceste combinații. Cu un personaj, de la un punct încolo, nu faci ce vrei tu. Îl scrii cum vrea el să fie.

Pentru mine, locuitor în Drumul Taberei, „cîinii” sunt dușmanii steliștilor. Sînteți microbist, domnule Cristian Teodorescu? Țineți cu „Cîinii”?

Îmi place și acum fotbalul, dar nu mai sînt microbist. Echipa la care țineam, Progresul București, unde am și jucat la juniori-mici, nu mai există. Era echipa frizerilor și a celorlalți care mai lucrau în cooperație, pe vremuri. Presupun că din cauza asta a și dispărut. N-a avut sfinți, ci a fost susținută de oameni oarecare, fără grade sau fără funcții în PCR, pe vremuri.

Zona Pasajului Lujerului, cu străzile conexe, cu Iuliu Maniu ca principală arteră care duce înspre Cotroceni este unul din epicentrele acțiunii romanului. Surprindeți excelent prefacerile arhitectonice ale străzii, schimbările din viața comunității (dispar fabrici, se schimbă comerțul, viața la bloc e ea însăși o aventură cotidiană), toate acestea prin ochii Cîinelui. Dinamica socială antrenează de la o zi la alta schimbări dintre cele mai derutante; credeți că în viitorul imediat Cîinele s-ar mai simți „acasă” în Șoseaua Virtuții?

Amîndoi ne-am obișnuit greu în acest cartier. Amîndoi am locuit înainte în Drumul Taberei, la Orizont, care, prin comparație, părea o zonă de lux a Bucureștiului. Cîinele însă n-are nostalgia mea după străzile Popa Soare, Mîntuleasa, Romulus sau Traian. Cred însă că și el s-a obișnuit în partea asta din Militari, chiar dacă nu se omoară după ambientul de aici.

Viața românilor după 1989 a cunoscut transformări radicale; oamenii s-au văzut nevoiți să se descurce cum pot la tot ce venea peste ei sub formă de avalanșe: informații, structuri politice noi, mijloace de comunicare extravagante (deci, nu neapărat și necesare), utopii preschimbate peste noapte în „se poate și așa” etc. Cîinele pare a fi derutat, dar după ce parcurgem filă cu filă romanul ne dăm seama că, de fapt, vorbim despre un „descurcăreț”. Pentru dvs., Cîinele ce reprezintă: prototipul celui care ia de la viață tot ce e mai bun și merge (cum poate) mai departe sau este reprezentantul celor care încearcă să se mențină pe linia de plutire cu orice preț?

E un tip care a încercat și reușit să se adapteze după 1990, trecînd de la stat în mediul privat, care după cum știți nu e alcătuit din sfinți. Pentru asta Cîinele meu s-a asociat și cu persoane pe care, de fapt, le detestă, închipuindu-și că scopul scuză mijloacele. Nu le scuză, doamnă! Cînd te bagi în cîrd cu ticăloșii, asta aruncă cel puțin o umbră asupra ta, chiar dacă lui nu-i place să recunoască asta.

Criza androgină cu care se confruntă Cîinele este, de fapt, la scară mai mică (evident) criza societății românești. La sfârșitul romanului nu prea știm ce să credem: criza se apropie de sfârșit, este adevărat, dar… el, Cîinele cum e: biruitor sau nu?

Dacă ar fi fost un om lipsit de scrupule, v-aș fi zis că da, Cîinele învinge. Dar pe măsură ce Cîinele cîștigă, și de cele mai multe ori cîștigă, își dă seama că asta îi aduce pierderi, unele sufocante, în viața lui interioară și în relațiile lui de familie. Alții după 1990 au divorțat, și-au părăsit și copiii, ca să poată începe o viață cu desăvîrșire nouă. Cîinele, chiar dacă a fugit de acasă, rămîne legat de ai lui. În privința asta, cred că s-a lăsat influențat și de mine.

Perimetrul acțiunii romanului este foarte bine localizat: câteva zone din București, toate gravitând în jurul Palatului Cotroceni. Vorbim despre visul oricărui politician român, acela de a ajunge să dicteze schimbarea politică de la Cotroceni, sau despre o dorință (intimă) a dvs. legată de influența președintelui statului în viața politică românească?

Nu e vorba de ceea ce doresc eu, ci de ceea ce s-a întîmplat și se întîmplă la noi. Palatul Cotroceni face parte din mitologia acestui oraș, dar mai ales din mitologia politicienilor și a jurnaliștilor. Ca om de presă, i-am cunoscut pe toți președinții României, de după 1990. Ar fi fost ciudat și pentru mine, neverosimil, dacă Cîinele și cei printre care se învîrte, ziariști, politicieni, oameni de afaceri n-ar fi avut relații la Cotroceni sau n-ar fi trecut pe acolo.

„Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui” are toate ingredientele unui roman bun: personaje puține, dar foarte bine conturate, acțiune alertă, succesiuni de întâmplări justificate. Dacă ar fi să mergeți mâine să-l recomandați publicului cititor, cum l-ați „eticheta”: frescă realistă a societății românești postdecembriste, policier, roman pur și simplu?

E o frescă, dar una în care există un singur personaj principal, care nu e un erou. E un tip pe care nu te-ai mira să-l vezi pe stradă, ba chiar l-ai recunoaște și te-ai simți mai apropiat de el decît de personalitățile de tot soiul, de la noi, care-și consumă energia și mijloacele financiare ca să pară altfel, cel mai adesea din complexe mitocănești. Visul Cîinelui nu e să snobeze, ca să-și demonstreze și să-ți demonstreze cît e el de altfel decît tine. Tipul se simte bine printre oameni obișnuiți și nici prin cap nu-i trece să rupă punțile care-l leagă de ei. Dacă ar fi fost un tip însingurat de doza de putere de care se bucură, Cîinele m-ar fi împiedicat să fac din „Șoseaua Virtuții” o frescă văzută prin ochii lui și adulmecată de nasul lui extraodinar de fin.

Cât de greu v-a fost să construiți un personaj precum Cîinele? Cât de greu v-a fost să păstrați ambiguitatea temporală: știm clar că acțiunea se derulează după 1989, dar alte repere mai concrete nu mai avem; ne putem da seama, după anumite indicii bine plasate cine se află la Cotroceni în calitate de președinte al statului (de exemplu), dar cam atât.

Radu Belcin - Away From Me (sursa: radubelcin.blogspot.com)

Radu Belcin – Away From Me (sursa: radubelcin.blogspot.com)

Cu un personaj tratat realist nu te lupți ca să-l faci să spună ce vrei tu, fiindcă el te încurcă dacă încerci să-l transformi într-o marionetă, iar tu îl încurci în treburile lui, încît ajungi cu el într-un soi de ostilitate păguboasă. Altfel, Șoseaua Virtuții mai are un personaj, timpul, pe care am încercat să-l construiesc în mișcarea lui, nu să-l înțepenesc în poze la minut. Asta a fost partea cea mai grea pentru mine, fiindcă în privința relației mele cu Cîinele am știut de la început că eu ca autor, nu voi face altceva decît să privesc lumea din perspectiva lui, fără să mă iau cu el la ceartă nici măcar atunci cînd, de multe ori, nu-mi plăcea ce face.

Până la urmă, pentru dvs.- scriitorul – Cîinele este un personaj pozitiv sau negativ? Mai putem vorbi de această dihotomie pozitiv – negativ în literatura contemporană (românească şi nu numai)?

Dacă aș fi fost pictor de biserici, nu prozator, v-aș fi spus despre Cîinele meu că e un tip pe care și-l dispută și îngerii, să-l tragă în lumea lor, dar și dracii îl vor, ca să-l ducă într-a lor. Apropo, ce-ar fi dacă în loc să ne imaginăm că raiul e undeva teribil de sus, iar iadul altundeva, înfiorător de jos, ne-am gîndi la ele pe o orizontală în care oscilăm între bine și rău, între ceea ce credem că e moral și ceea ce ni se pare că nu e? Cîinele are, cred, mai multe plusuri decît minusuri, în termeni clasici. Însă, așa cum mă gîndesc eu la el, și cum de fapt el se gîndește la sine însuși, personajul meu se mișcă pe orizontala vieții de fiecare zi, în care îngerii și dracii trag de cele două capete ale frînghiei în care e prins el, ca să și-l aducă mai aproape. Iar asta cu succese schimbătoare.

Cîinele – scriitor sau Cîinele – personaj?

Dacă ne băgăm în rafinamente de teorie literară, cum că de fapt scriitorul secret al acestui roman e Cîinele, iar autorul e un soi de stenograf care stă lîngă el și-l înregistrează, mă tem că aici mă pierdeți. Nu mai sînt atent la aceste finețuri sau, mai exact, trucuri literare de pe urma cărora trăiesc și teoreticienii literaturii. Anticipînd detectivistica asta care mi-a plăcut și mie în studenție, Flaubert a găsit marele răspuns, că el e doamna Bovary. Dar asta n-a făcut decît să întărîte discuțiile teoretice de mai tîrziu. Acum, pe scurt, Cîinele a avut nevoie de un autor, iar eu m-am simțit, treptat, dependent de el.

„Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui” va avea o continuare…

Da, însă nu e vorba de o continuare, în sens clasic, ci de un alt roman, despre și din Șoseaua Virtuții, în care Cîinele devine un personaj secundar fiindcă aici protagoniștii sînt copiii lui, adică noua generație de pe Virtuții.

—> Citiţi şi cronica romanului „Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui”.

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura