Soloviov şi Larionov - Evgheni Vodolazkin

Literatura rusă contemporană aspiră la perfecțiunea celei clasice, aruncând asupra cititorului o plasă diafană, conturată de stil, de atmosferă, de profunzimea ideilor dezbătute prin intermediul epicului savuros. Timpul pare a fi un subiect ce îl incită pe Vodolazkin și îl explorează asiduu, folosind și de această dată tărâmul polivalent al istoriei, într-o abordare plină de originalitate. “Soloviov și Larionov” este primul roman al scriitorului rus, însă în limba română a fost tradus ulterior romanului “Laur”, fapt care l-ar putea așeza oarecum în umbră. Am căutat să fac abstracție de impresiile de lectură anterioare, acordând acestui roman o privire cât mai obiectivă. Atmosfera rusească mi se pare fascinantă sub forma literaturii, însă apăsătoare în plan real – concret, îmi place să citesc, dar nu mi-ar plăcea să trăiesc acolo.

Romanul lui Vodolazkin îmbrățișează tema timpului și caută să surprindă esența adevărului istoric, un alt subiect complex. Personajele sale se înscriu, așadar, în această sferă. Soloviov este un tânăr istoric foarte pasionat de cercetare, iar Larionov este un general rus, reprezentant de seamă al Armatei Albe în Războiul civil și, totodată, obiectul cercetării lui Soloviov. Împletind aceste două fire, scriitorul obține o țesătură epică antrenantă, condimentată cu mister, cu dragoste, cu acțiune și, nu în ultimul rând, cu incursiuni filosofice. Căci, dincolo de registrul întâmplărilor evocate, în “Soloviov și Larionov” avem de-a face cu o amplă meditație asupra elementului timp, care ne guvernează viețile în plan individual și viața ca specie. În curgerea sa, timpul antrenează destine, evenimente, trăiri, care ulterior anevoie pot fi reconstituite din amintiri, din documente și surse mai mult sau mai puțin concise sau veridice, înainte ca peste întreg ansamblul reprezentat de viața unui om să se aștearnă uitarea și apoi neantul.

“Şi ei se vor întoarce acasă toți trei-Soloviov, mama şi Liza. Tot ce s-a întâmplat mai târziu – moartea mamei şi a bunicii, plecarea lui, universitatea – se va dovedi a fi o neînțelegere, o plecare nesăbuită din tihna acelei seri.” (pag. 239)

Lucrarea lui Soloviov despre viața generalului Larionov reprezintă un proces complex al descoperirii de sine. Pe măsură ce progresează în cercetările sale istorice, propriul destin i se conturează tot mai clar, deși o înțelegere absolută a sensului vieții ține de imposibil. Reconstituirea vieții generalului Larionov nu este facilă și, ca în orice demers istoric, rezultatul este relativ, presupunând o doză considerabilă de intuiție. Suprapunerea imaginilor din trecut în spațiul prezentului subliniază caracterul efemer al vieții omului, în contrast cu eternitatea rezervată naturii, locurilor. Fundalul pitoresc al Crimeii, pe care l-am regăsit și în acest roman ca un personaj de sine stătător, ca o prezență puternică, așa cum se arăta și în romanul Ludmilei Ulițkaia, “Medeea și copiii ei”, conferă o savoare aparte scriiturii, o notă exotică fără de care atmosfera rusească ar părea mult prea colțuroasă. Crimeea, cu peisajele și cu orașele sale cu iz oriental, îndulcesc atmosfera romanului, în care se strecoară imagini din război, dar și imagini ce evocă fantoma comunismului recent înlăturat.

Scriitura lui Vodolazkin are ceva magnetic, în ea trăirile și imaginile se contopesc ca într-un caleidoscop. Iar ideile ce se conturează în mintea cititorului, pe măsură ce pătrunde în profunzimea textului, sunt dense şi complicate. În romanul acesta sunt adunate în doze mai mari sau mai mici o diversitate de teme, ce creează un ansamblu fascinant prin amestecul lor. Prin aceste două scrieri ambițioase din punctul de vedere al perspectivei, Evgheni Vodolazkin devine unul dintre scriitorii mei preferați.