Creștinismul timpuriu și Paideia greacă. O analiză

Werner Jaeger a fost un clasicist german, având contribuții esențiale la interpretarea filosofiei aristotelice. A predat la universități reputate din Basel, Köln și Berlin. Odată cu ascensiunea regimului nazist în Germania, a plecat în America, unde a predat la Universitatea din Chicago și la Harvard. În anul 2025, la Editura Spandugino, în colecția „Perpetuo”, coordonată de Bogdan Tătaru-Cazaban și Miruna Tătaru-Cazaban, a fost tradus volumul Early Christianity and Greek Paideia (1961, 1989) de Bogdan Mincă.

Despre natura acestei cărți, autorul amintește că volumul de față conține prelegerile Carl Newell Jackson din anul 1960, pe care am avut onoarea să le țin la Universitatea Harvard, însă, chiar și sub această formă, textul unitar nu definitivează ambiția autorului de a scrie o lucrare fundamentală despre receptarea paideiei grecești de către creștinismul timpuriu. În aceeași măsură, profesorul Werner Jaeger considera că, după numeroasele noi descoperiri în domeniul studiilor clasice, era necesar

să înceapă o reevaluare profundă a celui de-al treilea mare factor care a influențat istoria religiei creștine (și anume cultura și filosofia greacă) în primele secole ale erei noastre.

Acestei teme și-a dedicat o parte semnificativă din cercetările și studiile sale.

Prelegerile, care au luat forma acestui volum, au fost împărțite în cuprinsul acestuia în șapte mari părți, urmărind atât cronologic, cât și conceptual trecerea ideatică de la politeism la monoteism ca un proces cultural profund marcant al întregii istorii și gândiri a erei noastre. De la început, își marchează cu limpezime traiectoria cercetării sale pornind de la a nu separa religia și cultura – înțelese ca două forme eterogene ale spiritului omenesc. Cu alte cuvinte, deși conjuncția „și” din titlu ar putea sugera o hermeneutică diferențiată, Werner Jaeger își propune și reușește să facă exact opusul, afirmând răspicat – doresc să vorbesc despre creștinism și despre relația sa cu cultura greacă, într-o manieră cât se poate de concretă. Perspectiva este una istorică, tocmai pentru că cele două lumi atât de diferite la prima vedere, lumea greacă antică și cea creștină, se cer a fi înțelese și legate acolo unde s-au și regăsit, de fapt. Cultura greacă despre care clasicistul va trata în prelegerile sale este cea din momentul apariției creștinismului, diferită din multe puncte de vedere de cea clasică. În acest fel, teza cărții este formulată în felul următor:

în ceea ce mă privește, voi vorbi despre cultura greacă așa cum era ea în momentul apariției religiei creștine, precum și despre întâlnirea istorică a acestor două lumi în primele secole ale erei noastre, pornind de la solida convingere că civilizația greacă a exercitat o influență profundă asupra spiritului creștin.

În acest punct și în multe din ipotezele cărții, cititorii pot fi contrariați, tocmai pentru că paradigma creștinului este aceea de a fi urmat unei lumi politeiste, iar între cele două punțile nu ar fi putut exista, mai cu seamă după episoadele deloc puține ale persecuțiilor creștine din Imperiul Roman. Analiza clasicistului Jaeger se apleacă asupra surprinderii acestui fir care a legat esența culturii grecești târzii de zorii creștinismului, pentru a parafraza titlul unei cărți a istoricului și clasicistului Robert Knapp. Conștientizarea influențării creștinismului de către civilizația greacă s-a produs în secolul al XVIII-lea, în contextul apariției unei conștiințe istorice moderne. Astfel, printre primele etape este cea în care a avut loc elenizarea religiei creștine. Pentru a pătrunde semnificația acestei sintagme, autorul susține că

în perioada apostolică, prima etapă a elenismului creștin constă în utilizarea limbii grecești, pe care o găsim în scrierile Noului Testament.

Conceptul de bază pentru a desemna acest proces este hellenismos (substantiv derivat din verbul hellenizo – a vorbi grecește). Limba greacă era folosită de însăși Pavel atunci când aborda comunitățile de evrei pe care îi aborda în călătoriile sale și cărora încerca să le aducă Evanghelia lui Hristos. Concepte precum „dogma” și „convertire” sunt folosite mai întâi în cadrul civilizației grecești; „dogma” la sofiștii greci și la Socrate – așa cum este el înfățișat în dialogurile lui Platon, iar „convertire” de la Platon.

Dincolo de acestea, creștinii au adoptat sau s-au inspirat de la greci și în ceea ce privește maniera de a purta un dialog, de a argumenta, au preluat elemente esențiale ale retoricii și oratoriei grecești. Un episod extrem de relevant este cel relatat în „Faptele Apostolilor” – Pavel vizitând Atena […] și predicând în acel loc venerabil, Areopagul, în fața unui public alcătuit din filosofi stoici și epicureici, despre zeul necunoscut. Argumentele lui Pavel sunt inspirate de filosofia grecilor tocmai pentru a se face înțeles și pentru a face creștinismul să pară a fi o continuare a paideiei grecești clasice.

La nivel conceptual se mai poate observa un împrumut esențial: ekklesía, cuvânt care inițial desemna adunarea cetățenilor unui polis grec, capătă sensul de „biserică” – o comunitate umană de tip creștin. Dintr-un termen care desemna o instituție politică grecească, ekklesía intră în sfera culturală, religioasă, ceea ce dovedește încă o dată că civilizația greacă antică a avut o influență semnificativă cel puțin asupra începuturilor creștinismului, adică unsynkrasis, care subliniază ideea de întrepătrundere reciprocă. Semnificațiile acestui concept, asemenea celor lui krasis, s-au schimbat de-a lungul secolelor, din cultura clasică grecească până când religia creștină infuzează conceptul antic cu un spirit nou, propriu. De asemenea, în acest context, se impune a stărui și asupra unui alt termen-cheie: paideia, despre care autorul notează – Septuaginta vorbește adesea despre paideia; acolo, ea înseamnă încă ceea ce avea în vedere originalul evreiesc în pasajele citate de Clement: pedepsirea păcătosului. Însă tot Clement este cel care îi transpune adaptarea la noua realitate culturală și civilizațională, vorbind despre „paideia lui Dumnezeu”, „paideia lui Hristos” ca despre marea putere protectoare din viața creștinului.

Creștinismului îi servește influența lumii culturale antice grecești și atunci când este necesar a se apăra și a se adresa împăratului și Imperiului Roman. În fapt, argumentele pe care le folosesc creștinii sunt argumente filosofice. În centrul luptei duse de creștini pentru a le fi acceptată religia și al tuturor martirajelor se poate așeza o figură emblematică a culturii grecești – Socrate:

el era prototipul omului care suferă din cauza dreptății sale, un adevărat «typos» – întocmai precum unele dintre personajele Vechiului Testament, despre care se credea că au anunțat venirea lui Hristos.

Motiv pentru care nici nu trebuie să mire interpretarea creștinismului ca o filosofie și abia mai târziu ca o religie. Nu mai dura mult și ieșea la iveală din ce în ce mai pregnant viziunea creștinismului – religia creștină este adevărul, acesta fiind unul dintre motivele pentru care

credința creștină începe să participe la marele proces istoric al spiritului grec și să se înscrie în ritmul continuu al vieții acestuia.

Astfel, putem aprecia elenizarea ca fiind un proces bilateral, dorit a fi de o asemenea natură.

Însă se produce o ruptură sau, mai degrabă, o decădere a ceea ce fusese filosofia în vremea lui Platon și Aristotel. Se identifică o dogmatizare a gândirii, a spiritului, dogmatizare care nu urmărește altceva decât să dirijeze viețile oamenilor cu ajutorul învățăturilor filosofiei. Această schimbare marchează faptul că acest tip de filosofie capătă așadar o funcție religioasă; era vorba despre stoicism și epicureism, două sisteme filosofice cărora li se găsește o asemănare – și anume că satisfac o nevoie religioasă ne-rațională și că încearcă să umple golul lăsat de vechea religie greacă a cultului zeilor olimpieni. S-a produs o așa numită skepsis, în urma căreia spiritul grec nu și-a revenit niciodată. Cicero a fost cel care a deplâns această lovitură dată spiritului și filosofiei grecești. În vremea sa, niciun filosof grec nu-l mai putea citi pe Aristotel. Pentru a fi măcar superficial pătrunsă, filosofia trebuia explicată aproape lingvistic, ceea ce duce la o preferință pentru eseu sau diatriba populară, iar accentul a fost pus pe problemele teologice. Aceste tendințe culturale pătrund și în filosofia de școală, iar această schimbare se reflectă în interpretarea pe care Academia platonică din secolul al II-lea d. Hr. […] a dat-o filosofiei lui Platon. Astfel, lua naștere „divinul Platon” – o autoritate religioasă și teologică supremă, născându-se așa-numitul neoplatonism. Educați în această nouă cultură, Clement din Alexandria și Origen au devenit fondatorii filosofiei creștine. Origen creează o operă duală. Predicile sunt dedicate „minților mai simple”, iar scrierile sunt adresate erudiților. Însă profesorul Werner Jaeger subliniază un fapt: cultura lui Origen este îndatorată filosofiei grecești.

Creștinismul devenea noua «paideia» a cărei sursă era Logosul divin însuși, iar conceptul căpăta semnificația de împlinire treptată a providenței divine. Apărea generația Părinților cappadocieni, iar dintre ei, Vasile de Cezareea și Grigorie de Nazianz au primit o educație clasică deplină, amândoi fiind familiarizați cu marii autori ai literaturii grecești. Studiile superioare și le-au făcut la Universitatea din Atena, centrul învățământului superior. Mai mult,

ambii au urmat un curriculum obișnuit, care includea artele liberale, retorica și filosofia, toate bazate pe vaste lecturi din scriitorii antici.

Ulterior, în opera lui Grigorie de Nyssa, fratele mai mic al lui Vasile, se regăsește conceptul de morphosis, care conține esența întregii reflecții grecești, adică creștinii trebuiau să aibă ca ideal educațional întoarcerea la această intuiție filosofică. De asemenea, educația este privită ca un proces spiritual care necesită o îngrijire constantă și nu este de natură spontană. În aceeași măsură, tot la Grigorie se poate identifica și concepția conform căreia nu acceptă ideea creștină a unei pedepse eterne după moarte.

Conchizând, clasicistul și profesorul Werner Jaeger susține că

istoricii nu au acordat prea multă atenție acestui umanism creștin antic, de sub a cărui influență studiile clasice și umanismul modern s-au emancipat foarte târziu. Dar, fără el, cât de puțin ar fi supraviețuit din literatura și cultura clasică!

În această cheie, se poate citi și înțelege cartea sa Creștinismul timpuriu și paideia greacă ca o necesitate de întoarcere a istoricilor, măcar din când în când, la geneza faptelor, valorificând legăturile lumilor demult apuse.

Creștinismul timpuriu și Paideia greacă de Werner Jaeger