„Cred într-un teatru care e destinat unui public larg, într-un teatru popular și angajat, care să ajungă să provoace emoție.” (Eugen Jebeleanu în dialog cu Nona Rapotan)

În acest moment, se joacă 20 noiembrie în cadrul TEEN-FEST 2017. Așadar, un dialog pe marginea efectelor acestui spectacol asupra tinerilor este binevenit. Eugen Jebeleanu este unul dintre regizorii tineri care are deja o voce a lui, care are mesaj în spatele oricărui spectacol. Pentru el arta teatrală e mai mult decât artă, e o dimensiune a existenței sociale. Și e bine să avem cât mai mulți astfel de regizori.

Dacă n-ați fost să vedeți 20 noiembrie, nu ratați celelalte două spectacole montate de el: Căpcăuni și Familii.

Eugen Jebeleanu – arhiva personală

Spectacol cu un subiect pe cât de greu, pe atât de necesar de adus în fața tinerilor. E banală întrebarea, dar cred că e necesară, dat fiind contextul: de ce 20 noiembrie?

(N.m.: eu știu semnificația datei, dar mai mult ca sigur că mulți dintre tineri habar n-au de ea).

Pe 20 noiembrie 2006, în oraşul Emsdetten, un tânăr în vârstă de 18 ani deschide focul în fosta sa şcoală şi răneşte mai multe persoane, înainte de a se sinucide.

Piesa lui Lars Noren pleacă de la acest caz real pentru a construi o ficțiune documentată, despre viața acestui tânăr. Violența cuvintelor ce i-au fost adresate în timpul copilăriei îl imping pe adolescent la o răzbunare fără margini.

În 20 noiembrie, Lars Noren analizează psihologia și mecanismul violenței care îl determină pe individ să treacă din poziția de agresat în cea de agresor, și totodată, repercusiunile unei educații defectuoase, care poate crea monștri.

20 noiembrie

Cu violența ca fapt cotidian te confrunți încă din primii ani. Aproape că face parte din felul nostru de a fi. Unii facem față, învățăm să o respingem, alții îi cad vicitime. Cât de greu a fost să aduceți în scenă tot ciclul violenței?

Nu mă interesează să expun pe scenă violența, cel puțin nu în mod gratuit. Povești de genul ăsta au existat dintotdeauna și, din păcate, vor continua să existe. Ce pot eu să fac e să propun spectatorului o reflecție pe marginea violenței, spre a o preveni poate și a căuta să înțelegem împreună de unde vine ea și în ce măsură putem acționa, individual și colectiv. 20 Noiembrie vine ca o necesitate de a răspunde unor probleme ale societății care mă frământă și ceea ce mă interesează în tratarea lor e, mai degrabă, să înțeleg comportamentul unor oameni ale căror discursuri se înclină înspre discriminare și să explorez care sunt cauzelor acestor forme de excludere, de unde vine ura asta și care sunt repercursiunile ei și cum o putem combate, și nu de a face un bilanț al ororilor cotidiene. Autorul Yann Verburgh, cu care colaborez de mai bine de 7 ani, descrie genul ăsta de teatru ca fiind un tip de teatru documentat, de responsabilitate civică. Responsabilitatea asta vine din necesitatea de a aduce pe scenă poveşti care tratează subiecte politice și sociale, pentru a da voce indivizilor anonimi, oamenilor din noi, de lângă noi, nu doar figurilor emblematice patriarhale din dramaturgia universală clasică.

Piesă jucată de un singur actor, tânăr. Un one-man show. Toată forța actului artistic concentrată într-o singură apariție scenică. Cum ați gândit regia, astfel încât „lumina” să cadă pe tranformare, și mai puțin pe acțiune?

În toate spectacolele pe care le fac, centrul de atenție este pe actor și pe direcția de actor. Cred într-un teatru care e destinat unui public larg, într-un teatru popular și angajat, care să ajungă să provoace emoție. Consider că un spectacol poate fi «mare» și cu un singur actor pe scenă, totul fiind o chestiune de percepție și de necesitate scenică. Textul acesta l-am descoperit acum mai mulți ani și în perioada aceea îmi doream să joc eu rolul lui Sebastien Bosse. Ma bucur însă că nu a fost să fie așa și că vocea acestui tânăr e purtată de Ali Deac, care e un actor foarte dedicat, responsabil, sensibil și deştept. Scopul meu în lucrul cu actorul la creaţia unui spectacol este acela de a reuşi să aduc pe scenă omul din interiorul carcasei și etichetei de actor spre a explora vulnerabilitatea și sinceritatea sa și a o valorifica scenic. Ali reuşeşte în acest spectacol să se transpună în situaţia textului lui Lars Noren, fără să cadă într-un joc didactic, demagogic sau explicativ. Asta mă interesează la un actor, să aibă discernământ și să se arunce în ficţiunea teatrală, astfel încât să se pună în pericol, dar păstrând un spirit cameleonic.

Căpcăuni

Locuiți la Paris, așadar: cum văd francezii violența, cum o văd românii? Avem de învățat ceva de la ei sau, pur și simplu, suntem mult prea diferiți?

În acest moment se joacă la Paris un spectacol regizat de mine în Franţa, Căpcăuni, pe un text de Yann Verburgh. Nu m-aș arunca să vorbesc despre violență în general, cu atât mai mult cu cât trăim o perioadă destul de delicată în Europa, din punctul ăsta de vedere. Spectacolul Căpcăuni îl vom juca și la Bucureşti pe 12 octombrie în cadrul Platformei Internaţionale de Teatru, la ARCUB, și tratează tema homofobiei din lume, în zilele noastre. E un text extrem de dur și brut despre acest subiect și care propune o dezbatere și o reflecţie amplă pe marginea discriminării. În cele aproape 30 de reprezentaţii pe care le-am jucat până acum, nu am întâlnit încă vreun spectator sceptic în legătură cu angajamentul pro-egalitate în drepturi pentru persoanele de acelaşi sex, de exemplu. Nu sunt sigur că majoritatea oamenilor din România gândeşte la fel, din păcate. Manipularea în masă a gândirii colective din Romania, mai ales în ceea ce priveşte acum propunerea referendumului pentru modificare definiţiei «familiei» în Constituţia României mă sperie, dar, în acelaşi timp, mă determină să am o poziţionare și mai radicală în afirmarea și revendicarea unor drepturi ale omului fundamentale. Și în sensul ăsta sunt curios cum se va desfăşura Căpcăuni la Bucureşti, dar și turneul cu spectacolul Familii de la Sibiu pe care îl vom juca în mai multe oraşe din România în toamna aceastași la care abia aştept dezbaterile de după spectacol.

Familii

V-ați gândit la momentul alegerii piesei: dacă în sală ar fi tineri abuzați, victime ale violenței domestice sau a oricărei alte forme de violență?

Sincer, nu m-am gândit la asta, însă cred că fiecare dintre noi am fost la un moment dat în școală, și în general, puşi în poziţia de victimă. Cred că spectacolul tocmai asta încearcă, să nu catalogheze în două tabere: victimele și călăii, ci mai degrabă să exploreze circumstanţele și contextul larg al agresiunilor dintre oameni. De ce «diferența» provoacă, de fiecare dată, ură? Faptul că eşti mai slab, mai gras, roşcat, prea înalt, prea scund, efeminat, cu ochelari etc. Din păcate, am fost toţi cel puţin martori (în şcoală) ai violenței cauzate de aceste diferenţe. Cred însă că vina nu e a copiilor, ci a părinţilor, a sistemului educațional, a învăţământului care e mult prea focusat înspre aneantizarea diversităţii, în serviciul uniformizării și gândirii unilaterale.

Știți că există destul de multe forme de terapie prin artă, inclusiv drama terapie, folosită și pentru victimele violenței. V-ați gândit să integrați „20 noiembrie” într-un astfel de demers? Credeți că piesa ca atare, sau secvențe din ea, ar fi de folos specialiștilor (psihologi, terapeuți etc.)?

Cred că a fost deja folosită piesa lui Lars Noren în astfel de scopuri. Cu siguranţă. Nu e însă un delir psihotic al unui pacient, ci un studiu de caz, eventual, pe un subiect de interes general. Mi-aș fi dorit un turneu cu 20 noiembrie în școli, în sălile de sport. Cred că acolo mesajul și tema abordată devine realmente socială și cel mai de folos de auzit ar fi celor care sunt în școală acum, și celor care vor veni. Ar trebui introdus în programa şcolară. 😉

Cât de mult l-a schimbat pe Ali Deac „20 noiembrie”? Dar pe dvs.?

Nu pot vorbi în numele lui Ali, însă cred că e un spectacol la care ține extrem de mult și îl simt febril atunci când vorbeşte despre 20 noiembrie, ceea ce mă bucură extrem de tare. Pentru mine proiectul ăsta a fost încă o confirmare a faptului că e primordial în teatru ca spectacolele să aibă mesaj, să poarte un manifest și să fie conectate la realitatea contemporană.

„20 noiembrie” e selectat la TEEN-FEST în secțiunea TEEN ATTITUDE. Credeți că vor lua atitudine tinerii spectatori după vizionarea acestuia spectacol?

Sper că îşi vor pune întrebări. Sper că vor fi mai exigenţi cu ei înşişi şi cu arta în general şi îşi vor forma o gândire critică progresistă. Cred că povestea lui Sebastien Bosse îi va scoate din zona de confort și va provoca în ei o revoltă împotriva violenței și opresiunii. Eu mi-aș fi dorit să văd 20 noiembrie în perioada gimnaziului ca spectator. M-ar fi șocat cu siguranță brutalitatea gestului lui Bosse, și l-aș fi judecat aspru (și pe bună dreptate, faptele de acest gen nu trebuie lăsate nepedepsite), însă aș fi înţeles mai repede că nu există fatalitate în sine și că orice act pe care îl întreprindem este urmarea unui cumul de nedreptăţi.

„20 noiembrie” va avea o continuare?

Spectacolul va continua atâta vreme cât va fi necesar să vorbim despre acest subiect. Văzând ce se întâmplă în lume azi, cu toţi tinerii ăştia care își sacrifică viața, și nu doar pe a lor, în slujba unor indoctrinări extremiste, cred că mai avem de lucru în societate ca să se modifice ceva în rândul oamenilor. #rezist