Cică nişte lupi, acolo…

Despre Copilăria lui Kaspar Hauser, cartea de proză publicată anul acesta de către Bogdan-Alexandru Stănescu la Editura Polirom, s-a scris favorabil în critica de întâmpinare. Am citit recenziile înainte ca volumul să ajungă, propriu-zis, la mine. Cumva, când am început să-l parcurg, prezentările anterioare s-au estompat, au rămas într-o zonă de interval. Tot ce mai ţineam minte din textele respective era legat de motivul literar al copilului crescut de lupi, reinterpretat în cartea de faţă…

Bogdan-Alexandru Stănescu este de o mobilitate cultural-artistică extraordinară: trăieşte în proximitatea cărţilor şi a evenimentelor culturale, este poet, prozator şi eseist, traducător, editor, nominalizat la diverse premii literare. Iar exerciţiul prozei scurte îi reuşeşte, aş zice, în mod deosebit. Nici cartea de acum nu face excepţie. Sunt, aici, în fond, 12 texte care pot „funcţiona” foarte bine şi autonom, dar care împreună alcătuiesc un soi de roman ţesut din firul rezistent al memoriei, al rememorării unor momente-cheie din viaţa unui copil, ulterior adolescent şi bărbat matur. Un copil care deschide ochii într-o lume destul de cenuşie şi de neaşezată, cu adulţi deopotrivă tandri şi egoişti, şi care trebuie să se descurce cumva în hăţişul unei vieţi cu suişuri şi coborâşuri.

Titlul cărţii poate părea pretenţios sau derutant. El trimite la misterul unui copil de duce, răpit încă de când era bebeluş de către persoane străine, care l-au înlocuit cu un copilaş mort. Se spune că, în Germania, pe o stradă din oraşul Nurnberg, în ziua de Rusalii din anul 1828, un adolescent a fost văzut mergând haotic, împleticit, acoperindu-şi ochii cu mâna, ca şi cum lumina puternică a zilei l-ar fi iritat. Vorbea cu mare greutate, nu ştia prea multe cuvinte şi ţinea în mâini o scrisoare. Părea să aibă în jur de 14-15 ani. Numele său era Kaspar Hauser. Fusese crescut de către răpitorii săi departe de orice contact cu oamenii. Îl ţinuseră încarcerat încă de la vârsta de trei ani, fără lumină, doar cu pâine şi cu apă în care i se punea opium. Germanii îşi amintesc faptul că, în ciuda acestei vieţi crunte, băiatul era bun, blând, luminos, avea o puritate aparte în privire şi în comportament. A încăput pe mâna antropologilor şi a medicilor, fireşte. A venit dintre „lupi” şi a dat peste alţii, biet cobai inocent. La 21 de ani, un necunoscut îl înjunghia mortal…

Bunul sălbatic, mielul între lupi, copiii crescuţi de maimuţe sau de alte animale, toate aceste situaţii au mai fost „exploatate” artistic, mai ales în industria cinematografică. În cartea lui Stănescu, naratorul este Bobiţă, copil crescut de către o Mamă mereu în căutarea bărbatului (ne)potrivit, într-un Bucureşti al socialismului crepuscular, apoi al tranziţiei la democraţie. Bobiţă este iniţial un puşti inocent, curios, slab de-i numeri coastele:

„Eram pe vremea aia un copil exagerat de slab, cu oase subţiri, goale pe dinăuntru, ca de porumbel, iar toată familia muncea să mă îngraşe…”(pag.11)

În viaţa lui intră apoi Tătuţu, tatăl vitreg mai afectuos decât unul biologic, şi băiatul începe să deschidă ochii altfel către sine şi către lumea din jur. Tătuţu străbate multe dintre paginile cărţii, dispărând ici şi apărând brusc dincolo, devenind treptat o figură emblematică:

„Începusem să-ţi învăţ cuvintele preferate, micile tale plăci zgâriate prin care năşteai lumea şi-o băgai în burdihan şi, dintr-un loc întunecat şi sec, o vomai într-un bairam care puţea a must şi mici. Târziu aveam să-mi dau seama că ai venit într-un moment în care lumea mea era scufundată în tăcere şi singurătate, când mă ascundeam în cuplul acela fragil şi bolnav pe care-l formam cu mama, ca o pupă-n cocon. Ai apărut cu burta ta revărsată peste pantalonii de stofă, cu pantofii tăi mici, ca de pitic, şi cu părul tău blond, lins într-o parte, dar mai ales cu râsul tău, cu glumele şi afecţiunea ta, pe care nu te sfiai s-o risipeşti în jur, mai ales mie, şi să ne faci pe fiecare să ne simţim specialii zilei” (pag.9).

Un Kaspar Hauser autohton, cuibărit în coconul matern prea protectiv, asta este, de fapt, Bobiţă înainte de venirea lui Tătuţu. Un copil ţinut în borcan, sub cupolă, ferit de răutatea lumii, dar extrem de expus la ea prin neiniţiere. Tătuţu devine imediat omul care risipeşte temerile familiei, legate de bani, mâncare, securitate. Sunt anii în care alimentele se procurau greu, când interdicţiile de tot felul pândeau prin pereţii subţiri ai apartamentelor de bloc. Tătuţu le sfidează aproape inconştient. E spumos, are umor şi verb, obiceiuri culinare de om cu joie de vivre, în ciuda unei vieţi în care privaţiunile şi obligaţiile filiale faţă de un tată paralizat timp de 12 ani nu l-au ocolit. Odată intrat în viaţa şi în lumea lui Bobiţă, „mierea subraţului” său este izvor de linişte, de somn, de echilibru emoţional pentru copilul căruia familia îi inoculase ideea că este greşit să-ţi arăţi sentimentele, spunându-i-se repetat că „discreţia ţinea de demnitate, iar tandreţea arătată-n public era doar pentru beţivi şi uşchiţi”.

La prima şi la a doua lectură, îmi (re)confirm că poveştile-amintiri din prima parte a cărţii sunt şi cele mai reuşite. Amintirile unui băiat mereu în tranziţie spre celelalte vârste, confruntat zi de zi cu „lupii” fiecăreia dintre ele: o învăţătoare îndoctrinată, care nu i-a acordat niciodată premiul întâi, şi care-l persecuta, un unchi sau o mătuşă care, la reuniunile de familie, încerca să-i zgândăre orgoliul cu întrebări tendenţioase, un coleg bătăuş etc.

Bobiţă-adultul seamănă, într-un fel, cu noi toţi. Fermentează în el drojdiile unor împliniri temporare, teama de boală, de moarte, de singurătate. Însingurarea, voită sau nu. Aruncarea compulsivă în muncă sau în bairamuri. Propria familie, cu bucuriile specifice. Privirea, la propriu, în oglindă, martor la propria destrămare zilnică. Inevitabil, refugiul în trecut. Spre începuturi, inclusiv spre dulcea carceră maternă, acolo de unde l-a smuls Tătuţu exact la vremea cuvenită. De acolo vin lumina şi izbăvirea, de acolo puterea de a rezista unei lumi în care lupii de azi şi-au exersat multe şi inventive metode prin care să ne încarcereze spiritul…

copertaFata „Copilăria lui Kaspar Hauser” de Bogdan-Alexandru Stănescu