Confiteor

„– Veți rămâne la cină?

– Nu știu. Nu fac planuri pe termen atât de lung.”

Confiteor, Jaume Cabré

Roman copleșitor, cu structură mozaicată, suprapuneri de planuri și intersecții narative, Confiteor este, în esență, exact ceea ce sugerează titlul, în accepția latinească a termenului: rugăciune și mărturisire. Construit după tiparul prozei de idei, Confiteor are dialoguri ce amintesc de atmosfera realizată de Thomas Mann în Muntele vrăjit, prin discuțiile dintre Naphta și Settembrini. În stil memorialistic, cu inserții epistolare și secvențe de investigație istorică, romanul lui Jaume Cabré impresionează prin arhitectura lui spectaculoasă, greu de anticipat.

Considerat o minte genială, Adrià Ardèvol scrie din nevoia de a salva de la uitare un trecut pe care el însuși îl cercetase cu patimă și cu groază, dând la iveală păcate de neiertat, execuții, camere de gazare, delațiuni și trădări inimaginabile, subterane rețele ale răului. Scrisul devine metaforic o arcă în care doar Adrià nu se mai poate urca – boala de care suferă îi atacă ireversibil memoria, capacitatea cognitivă, în ansamblu. Mintea sa genială, exact ce are el mai bun ca individ, se stinge treptat, dar sigur. La nivel metaforic, este poate un semn că doar uitarea absolută ar putea închide cercul crimelor declanșate odată cu incendierea pădurilor din Pardàc, sursa de lemn a celor mai prețioase viori.

Confiteor pare, la început, o evocare a relației dificile a unor părinți snobi cu propriul copil supradotat. Adrià Ardèvol are niște părinți pentru care nu contează decât nivelul de inteligență, planul de carieră, numărul impresionant de limbi străine pe care trebuie să-l știe copilul lor genial.

„După voce, tata părea obosit, mama i-a rezumat problema spunându-i că sunt foarte obositor și tata n-a dorit să afle detalii și a zis că totul e deja hotărât.

– Hotărât în ce fel? Vocea îngrozită a mamei.

– L-am înscris la colegiul iezuit din strada Casp.

– Dar, Fèlix… Dacă…

În ziua aia am aflat că la noi comanda doar tata. Și că educaţia mea doar de el depindea.

– Învăţământ de calitate. Trebuie să fim eficienţi. Avem un singur copil și nu putem s-o dăm în bară.

Deci: da, aveau un singur copil. Sau nu; dar nu conta. Clar era că nu voiau s-o dea în bară. De-aceea tata a zis chestia cu limbile, care, recunosc, mi-a plăcut.

– Ce-ai zis?

– Zece limbi.

– Băiatul nostru nu-i un monstru.

– Dar poate să le-nvețe.

– Şi de ce zece?

– Fiindcă pater Levinski de la Gregoriană știa nouă. Fiul nostru trebuie să-l depăşească.

– Din ce motiv?

– Fiindcă m-a făcut inept în faţa celorlalţi studenţi. Inept fiindcă, după un curs întreg cu Faluba, aramaica mea era sub aşteptări.

– Nu glumi, vorbim despre educația fiului nostru.

– Nu glumesc: vorbesc despre educația fiului meu.

Știu cât o irita pe mama când tata mă trata drept fiul lui în faţa ei.” (p. 48)

Măcar că, teoretic, îi vor binele copilului lor, părinții sfârșesc prin a-i face rău. Mama vrea ca Adrià să devină violonist, cu toată împotrivirea băiatului, conștient că nu are talentul lui Bernat Plensa, prietenul său cel mai bun. Tatăl dorește ca Adrià să învețe treisprezece limbi străine, inclusiv aramaica. Mort în condiții suspecte, tatăl nu apucă să-și vadă copilul ajuns erudit celebru. În mod straniu, exact aramaica, limba pe care Adrià o învață târziu, îi aduce împreună pe cei doi, tată și fiu. După mulți ani, spre sfârșitul propriei vieți, când Adrià se decide să facă ordine într-un sertar cu documente oarecare, iese la iveală, ca un mesaj peste timp, scrisoarea în care tatăl său, celebrul colecționar de manuscrise și vechi obiecte de preț, îi dezvăluie o serie de complicități încheiate cu asasinarea sa. Pentru ca fiul să înțeleagă trecutul familiei ar fi trebuit să fi învățat aramaică. S-a dovedit că Adrià, mai târziu decât s-ar fi așteptat și mai mult din plicitiseală, învățase și această limbă veche, a treisprezecea pe care o stăpânea.

Câteva idei mari sunt puse în evidență în discursul auctorial. Cea mai importantă discuție se naște în jurul relației dintre inteligență, cultură și tentația de a face rău semenilor, cu anumite justificări, deci cu circumstanțe atenuante, și, îngrozitor, de multe ori fără nicio justificare. Medicii care au făcut experimente abominabile folosindu-se de copiii evrei, în lagărele de exterminare, au studii înalte, iubesc muzica și sunt colecționari de artă. Inteligența nu garantează nimic, nu garantează umanitatea individului pus în situația de a face o alegere morală.

Răul este trecut sub tăcere, justificat, legitimat, chiar iertat, acceptat ca parte a naturii umane, confruntat cu binele și, mai ales, cu frumusețea, considerat premisă într-o istorie a ideilor.

Răul se instalează, constant sub forma invidiei și între prietenii care se cunosc de-o viață. Răzbunarea intensifică senzația de rău ireversibil. După război, torționarii din lagărele de exterminare sunt vânați unul câte unul, în așa fel încât să plătească, atât se poate plăti, pentru faptele lor. Însă răzbunarea nu rezolvă însă problema de fond – durerea copleșitoare a supraviețuitorilor:

,,…am descoperit că răzbunarea nu poate fi niciodată deplină. Te poți răzbuna pe imbecilul care s-a lăsat prins. Dar veșnic rămâi frustrat cu gândul la cei rămași nepedepsiți.” (p. 710)

Spovedania ar putea fi primul pas spre iertare, însă nu se întâmplă așa mereu, după cum nici dorința de îndreptare a răului nu este suficientă. Primejdia mărturisirii apare, în toată evidența ei, pentru o față duhovnicească, atunci când nelegiuirile recunoscute în altar sunt prea mari, insuportabile la simpla lor enumerare. Un fost ofițer SS încearcă să scape de povara conștiinței încărcate prin spovedanie. Călugărul care-și asumase ascultarea se prăbușește imediat ce primește mărturisirea păcatelor de neiertat, practic, inavuabile. Cel care spovedește este ucis de spovedania ticălosului, tulburătoare dovadă a unei vinovății de infern:

<<Nu-l înspăimânta moartea; nu merita sinuciderea, căci știa că răul trebuie îndreptat. Ştia bine că merita osânda veşnică, că nu avea niciun drept s-o evite. Dar mai avea ceva de făcut înainte de-a merge în infern. „Tu trebuie să decizi, fiule”, îi spusese confesorul înainte de a-l absolvi și de a muri, în singurul, scurtul discurs din lunga, eterna spovedanie, „în ce fel poţi să îndrepţi răul făcut”. Și, în șoaptă, mai adăugase: „Dacă o asemenea îndreptare este posibilă”. După o secundă de șovăială, continuase: „Să mă ierte milostivirea divină, care e infinită, dar, chiar dacă vei încerca să îndrepţi răul, nu cred că pentru tine va fi loc în paradis”. În timpul fugii, Eugen Müss s-a gândit la îndreptarea răului. Pentru alții fusese mai uşor, căci în prima lor fugă nu trebuiseră să distrugă decât arhive; el trebuise să distrugă corpul delict: corpușoarele delicte. Dumnezeule.>> (p. 563)

Absurd este și răul făcut din prostie, fără vreun câștig evident, doar din dorința de a demonstra ceva. Vioara Vial este vânată de presupusul ei fost proprietar. Complicitatea se instalează ușor între escroci.

Soluția ieșirii din sfera răului este pentru Adrià Ardèvol, aflat în fața studenților plictisiți, tineri fără dram de cultură, lectura poeziei și frecventarea teatrului.

Cartea lui Jaume Cabré poate fi citită și de cei care nu s-au întâlnit, pe traseul lecturilor semnificative, cu nume ca Paul Celan, Mircea Eliade, Enescu, Eugen Coșeriu, Isaiah Berlin.

„A fost amuzant, căci Coşeriu vorbea în română și Ardèvol îi răspundea în catalană, continuând provocarea reciprocă pe care o inițiaseră în a treia zi de curs, când Coşeriu zisese ce se întâmplă, aici nu pune nimeni întrebări și Ardèvol, care-o avea pe buze, a pus prima întrebare despre imanenţa lingvistică și restul cursului a fost răspunsul înzecit la întrebarea lui Ardèvol, pe care-l păstrez ca pe-o comoară, fiindcă a fost un dar generos al unui profesor genial, dar imposibil. A fost amuzant, căci s-au înțeles perfect vorbind fiecare în limba lui.” (p. 377)

„Au fost două ore de neuitat în Headington House, în biroul lui Isaiah Berlin de la etaj, înconjurați de cărți, cu pendula de deasupra șemineului făcând să treacă prea repede timpul. Berlin era abătut, de parcă ar fi știut că peste șase luni va muri. O asculta pe Aline, zâmbea uşor şi zicea mie mi se apropie funia de par. Voi trebuie să continuați. Și apoi, cu o voce mai șoptită, a zis nu mă sperie moartea, mă enervează. Mă irită, dar nu mă sperie. Unde tu ești nu este moartea; unde este moartea, tu nu ești. Ca atare, să te temi de ea e pierdere de timp. Şi vorbea atât despre asta, că sunt sigur că îi era frică, poate tot cât mie. Și apoi a adăugat Wittgenstein spunea că moartea nu este un eveniment al vieții. Şi lui Adrià i-a venit ideea să-l întrebe ce-l surprinde la viaţă.

– Ce mă surprinde? A rămas pe gânduri. Parcă venind de departe, tic-tacul pendulei a pus stăpânire pe încăpere şi pe gândurile noastre. Ce mă surprinde? a repetat. Și s-a hotărât: Ei bine, simpul fapt că am putut trăi cu atâta liniște și atâta plăcere în mijlocul atâtor orori, în cel mai rău dintre secolele pe care omenirea le-a cunoscut. Fiindcă a fost, de departe, cel mai rău. Şi nu doar pentru evrei.

M-a privit cu sfială și, parcă șovăind, a rămas un timp căutând exprimarea adecvată și, la sfârşit, a adăugat am fost fericit, dar totdeauna ros de remușcare și de sentimentul culpabilităţii.” (p. 629)

Sub diverse forme – trecutul, familia, abandonul, boala și moartea -, răul se strecoară și în iubire. Adrià și Sara reușesc, în ciuda petelor negre din relația lor, să ajungă în paradis, la propriu. Adrià ține foarte mult la un tablou semnat de Urgell care înfățișa un peisaj din Gerri. Sara are ideea de a merge împreună pe urmele pictorului pentru a compara peisajul din jurul mănăstirii Sant Pere del Burgal cu cel din prețioasa pictură.

„Am pierdut o zi cu aceste mizerii ale vieții și am ajuns la Gerri noaptea. A doua zi, de la pensiune, am văzut tabloul lui Urgell în realitate, aproape înecat de emoție. Ne-am petrecut ziua privindu-l, fotografiindu-l, desenându-l, văzând cum intră și ies fantasme de călugări, ţărani și mineri din saline, până am zărit umbrele celor doi călugări care se duceau la Sant Pere del Burgal să ia cheia, ca mica și izolata mănăstire, după sute de ani de viață monahală neîntreruptă, să fie declarată închisă.

Iar în ziua următoare convalescentul 600 ne-a purtat douăzeci de kilometri mai la nord, până la Escaló și, de acolo, pe jos, pe o cărare de căprioare care urca pe versantul Barraonse, unica potecă practicabilă ca să ajungi la ruinele mănăstirii visurilor mele, Sant Pere del Burgal. Sara nu m-a lăsat să-i duc rucsacul mare, cu caietul, creioanele și cărbunii: era povara ei.” (p. 533)

Tablouri, manuscrise vechi, antichități, instrumente muzicale și istorii infamante sunt toate ținute în seif ori în vitrină, colecționate, pierdute, vândute la suprapreț sau în pierdere, în conjuncturi dubioase. Un pandantiv, o bucată de pânză și o vioară străbat, alături de cei care le stăpânesc efemer, un timp al ororilor.

Roman despre irosire, Confiteor (rugăciune care începe cu „Mărturisesc…”) dezvăluie pasiunea lui Adrià pentru vioara prețioasă. Un obiect capată valoare dacă este în stăpânirea cui i se potrivește – dar poate că obiectele îi stăpânesc pe oameni, și nu invers. E drept că oamenii au soarta obiectelor, unele dispar, altele întră în umbră, așteptând să se întâmple ceva. Cineva priceput alesese lemnul viorii, la Cremona, tânărul Storioni îi dăduse un nume, Vial, la Barcelona, și, câteva sute de ani mai târziu, un copil deschisese pe furiș cutia de valori din biroul tatălui său ca să exerseze o partitură pe acest instrument, fără să știe că deschisese o cutie a Pandorei.

Despre autor, am găsit câteva date în prezentarea editurii:

Jaume Cabre (n. 1947) este absolvent de filologie catalană al Universității din Barcelona, scenarist, romancier și eseist. Este laureatul a numeroase premii internaționale și considerat unul dintre cei mai importanți scriitori catalani ai tuturor timpurilor. Recunoașterea literară i-a fost adusă de succesiunea de romane Senioria (1991), Umbra eunucului (1996) și Vocile lui Pamano (2004), însă adevăratul succes internațional l-a cunoscut doar după publicarea romanului Confiteor (2011). Cel mai recent roman al său este Consumits pel foc.

Las mai jos alte fragmente:

„Fiindcă răul încearcă să distrugă orice proiect de fericire, oricât de umil, și se dă peste cap ca să facă în jur maximum de dezastru.” (p. 628)

„Ce ciudată e viața. Poftiţi.” (p. 628)

„Cu toate astea, cred că-i invidiam pe toți copiii care nu voiau să învețe și din când în când picau vreun examen.” (p. 146)

„Puşkin, a fost cel care mi-a trezit dorinţa de nestăpânit de a citi în rusă. Belinski vorbind despre Aleksandr Sergheevid Puşkin, nu opera lui Puşkin. Şi am înţeles cum te împinge interesul pentru literatura altora să faci literatură fără să-ți dai seama. Entuziasmul lui Belinski m-a entuziasmat într-atât, încât doar după ce l-am recitit după Belinski m-a impresionat tot ce știam despre Puşkin. […] Mă gândesc uneori la puterea artei și a studiului artei și mă sperii. Uneori nu înțeleg de ce oamenii sunt atât de ocupați să se lupte, când sunt atâtea de făcut. Uneori mă gândesc că, înainte de a fi poeți, suntem cruzi şi, ca atare, suntem fără speranță. Problema e că nimeni nu are mâinile curate. Sau, ca să fiu mai precis, foarte puțini oameni. Prea puţini.” (p. 642)

„A doua zi după-masă Bernat a exersat şi, după mult timp, între pereţii casei s-a auzit sunet adevărat de vioară. Adrià, în birou, privind în tavan, ca să audă mai bine. Bernat, în camera lui, inundând curtea interioară cu sonatele lui Enescu. Și seara m-a întrebat dacă poate folosi Storioni și timp de douăzeci sau treizeci de minute delicioase l-a făcut să suspine. A cântat și câteva sonate de tonton Leclair, dar acum singur. Câteva clipe m-am gândit că ar trebui să-i dăruiesc Vialul. El îl putea folosi cu adevărat. Dar m-am oprit la timp.

Nu ştiu dacă a contribuit la ceva muzica. Cert e că seara, după cină, am stat toți trei, mult, de vorbă. În mod excepţional, Sara a vorbit despre unchiul ei Haim şi, de la unchi, am trecut la banalitatea răului, căci, nu de mult, eu o devorasem pe Arendt și mi se învârteau prin cap o mulțime de gânduri cu care nu știam ce să fac.

– De ce te preocupă atât? m-a întrebat Bernat.

– Dacă răul poate fi gratuit, am îmbulinat-o.

– Nu înţeleg.

– Dacă eu pot să fac rău c-aşa-mi vine și e în ordine, omenirea n-are viitor.

– Vrei să spui crimă fără motiv, gratuită.

– O asemenea crimă este cel mai inuman lucru pe care ți-l poţi imagina. Văd un om așteptând autobuzul şi îl ucid. Oribil.

– Ura justifică crima?

– Nu, dar o explică. Crima gratuită nu este doar oribilă, este inexplicabilă.

– Dar o crimă în numele Domnului? interveni Sara.

– Este o crimă gratuită, dar cu un alibi subiectiv.

– Și dacă este în numele libertăţii? Sau al progresului? Sau al viitorului?

– A ucide în numele Domnului sau în numele viitorului e același lucru. Când justificarea este ideologică, empatia și mila dispar. Ucizi cu sânge rece, fără să-ți fie afectată conştiinţa. Ca în cazul crimei gratuite a unui psihopat.” (pp. 606-607)

„Un timp au rămas tăcuți. Fără să se privească în ochi, copleșiți, parcă, de discuţie.

– Sunt lucruri pe care nu le pot explica, a zis Adrià cu o voce lugubră. Cruzimea. Justificarea cruzimii. Lucruri pe care nu mi le pot explica, poate doar prin narațiune.

– De ce nu încerci? mi-ai zis tu, privindu-mă cu ochii ăia ai tăi care încă mă străpungeau.

– Nu știu să scriu. Asta e treaba lui Bernat.

– Nu-ți bate joc de mine, nu-i momentul.

Discuția lâncezea şi ne-am dus la culcare. Îmi amintesc, iubito, că în ziua aia m-am decis. După o oră de stat cu ochii holbați, m-am ridicat tiptil şi m-am întors în birou. Am luat nişte foi albe și stiloul și am încercat să-i dau de capăt pornind de foarte departe, gândindu-mă că, încet-încet, o să mă apropii de noi și am scris pietrele să nu fie prea mici, căci atunci nu sunt periculoase. Dar nici prea mari să nu fie, căci ar scurta prea mult suferința. Fiindcă vorbim despre pedepsirea vinovaților, să nu uităm. Toți bărbații respectabili care ridică mâna, dorind să ia parte la o lapidare, trebuie să știe că păcatul se ispăşeşte prin suferinţă. Așa stau lucrurile. Mereu au stat aşa.” (p. 608)

„Mă acuz că n-am plâns destul când a murit mama. Eram concentrat pe ciocnirea cu Coşeriu, idolul meu, care îl demola pe Chomsky, idolul meu, fără să-l amintească, curios, pe Bloomfield. Ştiam că o face ca să ne incite, dar, în ziua când a persiflat Language and Mind, Adrià Ardèvol, care era un pic sătul de viaţă și de lucruri de genul ăsta și începea să-și piardă răbdarea, a zis încet, în catalană, e de-ajuns, Herr Professor, nu-i nevoie să repetați. Și atunci Coşeriu mi-a aruncat peste masă cea mai terifiantă privire din repertoriul său.

– E de-ajuns, ce? m-a provocat, în germană.

Eu, laş, am tăcut. Mă speriase privirea lui și posibilitatea de a mă face zob în fața grupei. Și asta chiar dacă într-o zi, când mă văzuse citind Mitul eternei reîntoarceri, mă felicitase şi-mi zisese că Eliade e un bun gânditor; e bine că-l citiți.

– După curs, veniți în birou la mine, mi-a zis în română, mai încet. Și a continuat expunerea de parcă nu se întâmplase nimic.

Curios, când a intrat în biroul lui Coşeriu, lui Adrià Ardèvol nu-i tremurau picioarele.” (pp. 376-377)

„– Unde zici că vrei să te duci?

– La Tübingen.

– Unde-i asta?

– În Germania.

– Şi ce-i acolo așa prețios?

– Coşeriu.

– Cine e?

– Nu-ți petreci viaţa la facultate vânând fete? Sistem, normă, vorbire.

– Haide, cine e?

– Un lingvist român, îl vreau profesor.

– Acum, că spui, îmi sună cunoscut.”

(pp. 309-310)

„– E faimoasa vioară? zise arătând cu un creion spre colț.

– Faimoasă?

– Faimoasă.

– Da.

– Dumnezeule, n-o lăsa aici.

– N-ai grijă, o iau la curs.

– Nu-mi spune că ai de gând să cânți în faţa…, a zis ea amuzată.

– Nu, sigur că nu.

Sau da. De ce nu? A hotărât brusc. Ca atunci când îi ceruse Laurei să-l însoțească la Roma să facă pe avocata. Laura îl împingea spre gesturi nebuneşti.

Adrià Ardèvol a avut cutezanța de a începe primul curs de istoria ideilor din semestrul doi cu Partita No.1 cântată la Storioni. Sigur niciunul din cei treizeci şi cinci de studenți n-a observat cele cinci greşeli de neiertat, nici momentul când s-a pierdut și a trebuit chiar să improvizeze începutul din Tempo di Borea. Și când a terminat a aşezat cu grijă vioara în cutie, a pus-o pe masă și a zis ce relație credeți că există între manifestarea artistică şi gândire. Şi nimeni n-a îndrăznit să spună ceva fiindcă, măi omule, de unde să știu eu?

– Imaginați-vă că suntem în o mie șapte sute douăzeci.

– De ce? întrebă un băiat cu barbă care stătea în spate, poate să evite contaminarea.

– Anul în care Bach a compus bucata pe care am cântat-o atât de prost.

– Şi gândirea ar trebui să ni se schimbe?

– Cel puțin tu și eu am purta perucă.

– Dar asta nu ne schimbă gândirea.

– Nu o schimbă? Bărbați și femei cu peruci, ciorapi și tocuri.

– Noţiunea de estetică din secolul optsprezece era diferită de cea de azi.

– Doar estetica? În secolul optsprezece dacă nu erai machiat, nu purtai perucă, ciorapi și tocuri, nu aveai voie så intri în saloane. Astăzi, un bărbat machiat, cu perucă, ciorapi, tocuri, ar fi trimis automat la închisoare.

– E de luat în considerare și morala?

O voce timidă, din primul rând, a unei fete slăbuțe. Adrià, care era în mijlocul băncilor, s-a întors.

– Aşa-mi placi, zise. Și fata a roșit, ceea ce nu intenționasem. Estetica, oricât se încăpăţânează, nu e niciodată singură.

– Nu?

– Nu. Are o mare capacitate să tragă după ea alte forme ale gândirii.

– Nu înţeleg. În sfârşit, a fost un foarte util curs să pun bazele pentru ce urma să explic timp de câteva săptămâni. Şi chiar, pentru câteva momente, am uitat că acasă trăiam în tăcere, eu și Sara.” (pp. 660-661)