Pactul de sinceritate

Este pactul de sinceritate, în cuplu, o garanție a longevității relației și a transparenței acesteia? Este imperios necesar ca partenerii de cuplu, fie că vorbim despre căsătorie, fie că este vorba de coabitare, să-și spună întotdeauna totul, asumându-și toate consecințele acestor mărturisiri fără ocolișuri?

Analiza relației de cuplu, din perspectiva întrebărilor de mai sus, constituie tema și substanța cărții scrise de Aurora Liiceanu, Inconfortabil. Capcanele sincerității în cuplu, apărută anul acesta în seria autor de la Polirom.

După un preambul intitulat sugestiv „Eu și noi doi”, în care subliniază avantajele și dezavantajele comunicării într-o relație de durată, deplasarea conceptului de la „comunicarea totală” la „transparența radicală”, Aurora Liiceanu explică succint (urmând să nuanțeze/dezvolte ideile în capitolele propriu-zise ale cărții) de ce a ales câteva cupluri celebre din literatură, pe care le analizează drept „cazuri”: Dora Black și Bertrand Russell, Simone de Beauvoir și Jean Paul-Sartre, Sofia/Sonia Behrs și Lev Tolstoi.

Primul „caz” are în centru o personalitate de nivel internațional, respectiv filosoful, matematicianul și eseistul Bertrand Russell (1872-1970), care a fost căsătorit de patru ori, iar din acestea au rezultat trei copii (doi băieți și o fată).

Înainte de a prezenta specificul fiecăruia dintre cele patru relații conjugale, autoarea oferă informații despre felul în care a fost crescut Bertrand Russell, subliniind faptul că părinții acestuia „erau adepții căsătoriei și al controlului nașterilor”, iar Russell și fratele său mai mare au fost crescuți, de fapt, de către bunica pe linie paternă, contesa Russell, „o femeie autoritară, cultivată, cu o personalitate marcantă, care trăia simplu, ura vinul și tutunul, era indiferentă la opinia oamenilor” (pag. 19-20).

În autobiografia sa, Russell notează că influența acestei rude i-a marcat adolescența în mod hotărâtor. Cele patru soții au fost, pe rând, Alys, Dora Black, Patricia (Peter) și ultima, pe care Aurora Liiceanu nu o numește explicit, subliniind faptul că, în afară de prima soție, mai mare decât Russell, celelalte au fost mult mai tinere și că, în felul său narcisist-egoist, le-a iubit pe toate.

Aurora Liiceanu documentează serios, aplicat, fiecare dintre aceste relații, apelând atât la autobiografia lui Russell, cât și la alte studii și texte scrise de Kate, fiica acestuia, de jurnaliști precum Paul Johnson sau de filosoful canadian Nicholas Griffin. În toate cele patru căsnicii ale sale, Russell, deși susține ideea emancipării femeilor, recte este adeptul unei căsătorii deschise și al libertății sexuale, dar mai ales propune celei de-a doua soții, feminista Dora Black, un pact de sinceritate, îl încalcă de fiecare dată, în sensul că nu se afișează public cu amantele sale, iar exercițiul transparenței către celălalt partener de cuplu îi rămâne străin. Dacă Dora Black (îi) face cunoscute toate relațiile ei cu alți bărbați, inclusiv copiii rezultați din acestea, Russell preferă mereu promiscuitatea sexuală în ceea ce privește pe ale sale, manifestând însă gelozie și simț al posesiunii tipic masculine. Analiza „la rece” a tuturor relațiilor sale, inclusiv a celor extraconjugale, dovedește repetat încălcarea nu doar a pactului de sinceritate, ci a tuturor principiilor, ideilor și teoriilor sale progresiste prezentate în cărțile pe care le-a scris și care i-au adus celebritatea.

Interesantă, dar și tulburătoare în acest sens este perspectiva lui Kate, fiica lui Russell și a Dorei, despre relația acestora, consecințele pe care le-au avut asupra ei, în timp, comportamentul și eludarea oricăror valori morale de către genitorii ei. În autobiografia sa, Kate încearcă să găsească explicații și scuze mai ales în ceea ce îl privește pe Russell, pe care în mod vădit îl idolatrizează. Iată că fascinația pe care o exercită acest bărbat, deloc înzestrat fizic, asupra tuturor femeilor, inclusiv a celor din familie, este incontestabilă…

Conceptul de „persoană centrală”

Definit și ilustrat de un alt cuplu celebru, cu o relație longevivă și controversată, respectiv Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre, acest concept presupune existența, în istoria de cuplu, a unei persoane-pivot, absolut necesară, opusul a ceea ce Sartre numește „perifericii” sau „dragostea contingentă”. Altfel spus, fiecare membru al cuplului poate avea „n” aventuri pasagere, „propriii periferici”, câtă vreme se reprezintă/recunosc drept „centrali” și „necesari” unul pentru celălalt.

Deși nu s-au căsătorit niciodată, cei doi celebri scriitori au avut o lungă și sinuoasă relație deschisă, permeabilă la alți parteneri de cuplu și „parafată”, să-i spunem așa, printr-un pact al transparenței care, așa cum l-a gândit bărbatul, presupunea nu doar libertatea totală în ceea ce privește sexualitatea, ci și împărtășirea reciprocă a celor mai intime trăiri din timpul respectivelor relații pasagere sau „periferice”. Pentru Sartre, de altfel, trei lucruri erau importante: „călătoriile, poligamia și transparența”. Se pare că, pe plan sexual, relația celor doi a fost un eșec, astfel încât fiecare dintre ei a căutat satisfacție cu alți parteneri, respectând amândoi pactul, acela de a se confesa unul celuilalt. Aurora Liiceanu prezintă, în paralel, atât înclinațiile (deviațiile) sexuale ale fiecăruia dintre cei doi, cât și perspectiva din care s-au văzut acestea la vremea respectivă și ulterior, citând nume ale unor foști parteneri ai acestora. Despre Simone, cunoscută ca militantă pentru drepturile femeilor, s-a spus fie că era lesbiană, fie bisexuală, iar despre Sartre că mereu a manifestat o atracție irepresibilă pentru virgine. Este relatată astfel o experiență traumatizantă, asumată în adolescență de către Bianca Bienenfeld care, la 16 ani, eleva lui Simone fiind, a fost cucerită de acesta, i-a devenit amantă, apoi a fost pasată lui Sartre, care „a bifat dezvirginarea ei”. Deși dezgustată de vulgaritatea acestui triunghi amoros și de brutalitatea și lipsa oricăror repere morale ale celor doi, fata nu a putut evada din relație până când Simone, temându-se că-și va pierde rolul central, a izgonind-o, conștientă fiind că Bianca, evreică, în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, nu are la îndemână decât două soluții: „gazarea sau sinuciderea”. În memoriile ei, ulterior, Bianca dezvăluie nu doar promiscuitatea trăită atunci, ci și efectele devastatoare asupra propriei feminități.

Ca și Dora Black, Simone de Beauvoir a trăit și a iubit și alți bărbați, respectând însă pactul transparenței și împărtășind cu Sartre aceste experiențe erotice. Sartre, de asemenea, îi făcea cunoscute, în detaliu, relațiile sale. Marea teamă a lui Simone a fost mereu aceea că o altă femeie ar putea-o înlocui din rolul de „persoană centrală”; nu pe plan sexual, ci pe plan emoțional. A recurs fără niciun scrupul la înlăturarea oricărei astfel de rivale. Erotismul, deviațiile, cruzimea explică, patologic, dominația pe care a exercitat-o Sartre asupra ei.

Jurnalul demistificator

Despre L.N. Tolstoi și despre soția sa, Sonia/Sofia Behrs am aflat prima dată din biografia atent documentată scrisă de Henri Troyat, pe care și Aurora Liiceanu îl citează în analiza acestui al treilea caz din cartea sa. Mi s-a părut, atunci când am citit despre soluția aleasă de scriitorul rus de a se (auto)livra viitoarei sale tinere soții, și anume aceea de a-i da acesteia să-i citească, înainte de căsătorie, jurnalul său intim, o cruzime. Ca toate femeile de atunci, fie ele și aristocrate, Sonia era o puritană fără nicio experiență erotică. Tolstoi, pe de altă parte, era un bărbat matur, cu o insațiabilă poftă sexuală de excese de tot felul, pe care încerca să și le gestioneze mai mult sau mai puțin. Pactul celor doi soți a fost, ca și în celelalte două cazuri, acele de a-și citi reciproc, pe parcursul căsniciei, jurnalele în care își consemnau trăirile intime. Un pact asumat inițial, dar care naște monștri mai târziu, când neîncrederea, gelozia și dezgustul Soniei vor desfigura definitiv relația de cuplu. Între cei doi soți se desfășoară un război inegal, destrămător, care va culmina cu fuga contelui Tolstoi de acasă, sătul de sinuciderile înscenate de soția sa, de presiunile zilnice, de îngustimea și egocentrismul acesteia. De fapt, subliniază Aurora Liiceanu, tulburarea pe care a traversat-o tânăra Sonia la parcurgerea jurnalelor viitorului ei soț a tarat pentru totdeauna căsnicia lor. Iar exteriorizarea, prin pactul schimbului de jurnale, nu a fost nici ea benefică. „Extimitatea” nu este niciodată confortabilă; pactul a fost încălcat de Tolstoi, care a refuzat la un moment dat să-i mai arate Soniei ce scrie în jurnal, ascunzându-l în carâmbul unei cizme. Încălcarea pactului s-a produs și sub altă formă, aparent „diplomatică”: fiecare dintre soți a scris două jurnale: unul privat (secret) și un altul destinat lecturii de către celălalt. Subterfugiile de acest tip i-au înstrăinat și mai mult.

Căsnicia celor doi este privită din perspective diferite de către jurnaliști și scriitori pe care autoarea îi citează: Elias Canetti, Romain Rolland, Anna Ahmatova, Doris Lessing, Maxim Gorki etc. Fiecare dintre aceștia subliniază defectele și limitele fiecăruia dintre cei doi soți, cu inerenta subiectivitate.

Cele trei „cazuri” prezentate și analizate din perspectiva unui specialist precum Aurora Liiceanu au în comun nu doar tema cărții ca atare, ci și câteva aspecte, deloc de neglijat: trei bărbați celebri se căsătoresc și au relații cu femei mult mai tinere și mai frumoase, fie acestea celebre sau mai puțin celebre decât ei; cel care încalcă mereu pactul încheiat la începutul relației este bărbatul și tot acesta reclamă dreptul la control asupra partenerei sale (mai puțin în cazul Sartre-Beauvoir); femeile se simt înșelate în așteptările lor, se tem pentru poziția lor la nivelul cuplului, acționează pe linia care să le propulseze în centrul atenției, sunt dispuse la diverse compromisuri pentru salvarea relației sau măcar a unor aparențe în ochii societății.

Este, așadar, transparența radicală o garanție a unei vieți de cuplu sănătoase și longevive? Dar, mai ales, sunt oare partenerii capabili să-și asume disconfortul unui astfel de pact? Vorbim oare despre „un război al sexelor” pe termen lung în condițiile în care polarizarea este evidentă și ies la lumină scandaluri ascunse multă vreme sub preș? Comunitatea masculină și comunitatea feminină, în ciuda declarațiilor pacifiste, își ascut în tăcere cuțitele lungi…

Inconfortabil. Capcanele sincerității în cuplu de Aurora Liiceanu