„Cexina Catapuxina” de Matei Florian

Simbioza om-metaforă, spuma literaturii sau despre setea şi foamea după un limbaj nou-altfel…

„…închid un ochi, pe celălalt îl las deschis, ochiul se măreşte”, citesc „Cexina…”

„…închid un ochi, pe celălalt îl las deschis, ochiul se măreşte”, scriu despre „Cexina Catapuxina.

Sunt fire de iarbă, frunze, lustre, lămpi care se mişcă fiindcă aşa vor ele. Aşa sunt şi unele cărţi, puţine. Fiindcă aşa vor şi scriitorii „lor”. Cărţi care deschid ori continuă drumuri abia încercate, cărărui de munte unde puţini se avântă. Autostrăzi pentru furnici, unde lupa este mai mult decât necesară, portavioane pentru lăcuste, faruri din Alexandria (ori Casablanca, filmul, cântecul şi căţelul!) pentru fluturi de noapte, suflete pentru licurici.

„Lumea este un ochi uriaş” care se vede pe sine, se citeşte pe sine, se scrie, până undeva „înăuntru, până la lăcuste, până la fluturi, până la furnici”, până la iubire, până la reprezentare, voinţă şi vis.

„Lumea nu ne vede, pentru că suntem în visul ei.” (p.114), scrie, gândeşte Ioan (Nu Botezătorul, dacă făceaţi vreo asociaţie cu lăcustele care mişună în carte, sunt peste tot, rod fiinţa, anunţă un nou exod, nu contează care!), personajul principal, despre al cărui nume aflăm abia pe ultima pagină (de altfel, într-un interviu fascinant, realizat de Nona Rapotan, Matei Florian consideră că „N-avem nevoie de nume, avem nevoie doar de simțuri.”), personaj care pare să fi studiat zoologia, mai exact entomologia, specializându-se, evident, da, pe cercetarea lăcustelor, fluturilor de noapte, furnicilor (încă din copilărie, de pe la cinci ani, dădea iamă prin furnici, cu un băţ magic – magia e de bază la scrierea aceste cărţi care demonstrează fabulos că solipsismul este mai degrabă meta-solipsism!), având şi pasiunea artei fotografice: de unde nişte vernisaje ori expoziţii cu imagini surprinzând vieţile acestor necuvântătoare! Mai sunt 15 ani misterioşi prin Spania, dar pot fi într-o viaţă paralelă, ce mai contează! Sau pot fi doar o lăudăroşenie la un meci de fotbal: Hai Getafe!

Ştim cum se termină „Balanţa” lui Ion Băieşu, ori filmul lui Pintilie: părinţii îşi exprimă speranţa că urmaşul lor care ar urma să se nască să nu fie unul normal, că altfel va fi ucis chiar de către ei. Cam aşa şi cu personajele literare!

Ei bine, Ioan al lui Matei Florian nu este deloc normal: printre altele, el singur îşi zice că este nebun, pagina 166, ori cretin, „pur şi simplu”, p.39, Maria (totuşi, se dă ceea ce este al numelor: există Maria, Lavinia, deşi Lavinia zice că nu este Lavinia, există Harumi, alintată Mi, există I, adică „i mare”!) zice că este „idiot”, tot ea că este „diliu” ş.a.m.d.

Are ceva personajul din prinţul Mîşkin, ba chiar şi din Forrest Gump, poate Zacharias Lichter, poate şi din felul quasi-autist al lui Grenouille, parfumierul lui Süskind, poate este „înrudit” cu mai toţi „săracii cu duhul” ai literaturii universale, vezi, tu, Doamne, Salinger, chiar şi Kafka, deoarece, aşa cum există nepoţi de-ai lui Thoreau, de ce nu ar exista şi „nepoţi de-ai lui Kafka”, inevitabili când ai studiat gâzele: la pagina 81 se iese din cocon, de pildă…

Desigur, stilistic, no way Kafka, te poţi gândi bine la Gellu Naum (este asumată chestia, vezi interviul de mai sus!), Breton, cu „Nadjia”, Vian, cu „Spuma zilelor”… Dar, desigur, Matei Florian este Matei Florian şi este The One!

Cititorii comozi pot avea un dialog cu scriitorul precum cel de la paginile 38-39, dintre I şi Ioan, el, „un om de ştiinţă lăcustolog”:

„Încerc să am o discuţie normală cu tine, iar tu mă iei cu cai verzi pe pereţi. Sunt peşti, nu cai. Îi atrag atenţia. Acum nu mai sunt nici ei, au murit, şi îi arăt prosopul. Îşi face cruce, e o fiinţă religioasă. Exact despre asta-i vorba. Mă lămureşte. Repetă: încearcă să aibă o discuţie normală cu mine şi eu îi spun numai căcaturi. Mă simt jignit. Un om de ştiinţă jignit. Peştii nu sunt niciodată căcaturi, ai grijă ce spui. Sunt ameninţător, aproape că mă admir. Îşi mai face o cruce, a doua, se întoarce cu spatele. Tu faci mişto de mine sau pur şi simplu eşti cretin. (…) Mă întorc la prosop, mă acopăr cu el, sunt invizibil. Aş vrea să rămân acolo, e mai bine. Tac, când nu ştiu ce să spun, tac. Aş zâmbi cu zâmbetul meu perfect desluşibil, dar, pentru moment, zâmbetul e inutil, e sub prosop. Îl las acolo, pe faţă, nu contează că nu se vede. Nu se mai aude nimic, mă întreb dacă sunt singur. Rămân o vreme aşa, zâmbesc desluşibil unor peşti morţi. Cineva ciocăneşte în prosopul meu. Intră, e deschis, zic. Prosopul se deschide: mergem? Unde, zic. Afară, e soare, ne plimbăm, nu de asta am venit? Afară e soare şi de asta am venit. Îmi zvâcneşte capul. De la lumină, de la prosop. Du-te tu, zic, eu mai rămân. Iese, se duce, mă fac din nou invizibil, zvâcnesc. Au trecut ani, sunt tot acolo, nu m-am mişcat deloc. Se deschide uşa, mai trece o viaţă.”

Plecând de la un extras din fragmentul de mai sus, exagerat sau nu, despre religie este vorba, despre religia literatură, despre „legătura sacră” dintre om şi metaforă, ei, bine, nu despre orice om, ci despre cel ce vrea să ajungă la Cuvânt, la un nou limbaj, la Carte, nu numai la religiile Cărţilor, ci poate şi la Cartea ce va să vină (poftim, cad şi în mistica literaturii!), o carte de foc, o carte-foc care nu ar arde, ci doar ar lumina splendoarea şi abjecţia condiţiei umane, care ar putea începe aşa:

„Doamne, Doamnă, dă-mi iar hârtia ta de ziar,/ Dă-mi ştirile cu atentate şi corupţi,/ Dă-mi vieţile divelor care nu ştiu niciodată ce s-a întâmplat aseară,/ Dă-mi clasamentul la zi şi rezultatele etapei,/ (…)/ Dă-mi interviurile cu duhovnici şi oameni care au schimbat lumea,/ Dă-mi reclamele, mapamondul şi poveştile de dragoste,/ Ca să fac focul cu ele,/ ca să-mi încălzesc oasele astea obosite,/ Ca să nu ard toate foile pe care le-am scris,/ Foile astea despre lăcuste şi furnici, fluturi de noapte şi licurici,/ Lupa mea cea de toate zilele, dă-mi-o mie astăzi,/ Şi ne izbăveşte pe noi de câinii cei galbeni,/ Acum şi pururi şi-n vecii vecilor, amin.” (p.139)

„Vino, mângâietoareo, dragostea mea, şi te sălăşluieşte întru noi!/ Vino şi ocroteşte cartea aceasta de flăcările ce o vor cuprinde!/ Vino şi dă-mi tăcerea cea bună prin care să rabd frigul acesta cumplit!/ Vino i învaţă-mă limba cea necunoscută, ca să îmblânzesc câinii cei galbeni!”(p.95)

Aceste ultime citate fac parte din nişte inserturi care preced cele nouă capitole propriu-zise ale cărţii, mai existând unul care închide „Cexina…”. Pe la începutul celui de-al nouălea capitol (p.189), am mai avea nişte lămuriri:

„Mă rog la vânt. Vino, mângâietorule, şi te sălăşluieşte întru noi. Mă umplu de el, îl simt pe dinăuntru, cuvintele se mişcă, sunt vii, le aud, le văd, sunt într-o limbă necunoscută, o ştiu. Vine vântul. Foşneşte prin frunzele de afară, umflă perdelele, intră înăuntru, mişcă lustra, deschide o carte, trânteşte uşi, geamuri, alungă păianjenii, câinele. Deschidem ochii, ne mişcăm. Citesc din carte, s-a deschis tot acolo, la lucrul ce umblă în întuneric, la molima ce bântuie întru amiază, la aspidă şi la vasilisc, la leu şi la balaur.” (p.189)

Vânt, Duh, pneuma, suflet, lume interioară, înăuntru, dinăuntru, este o carte despre Sacra Interioritate, despre imaginaţie, omul din om, iubirile omului din om, despre cum, dincolo de orice timp (de ce ar exista trecut şi viitor obiective?), iubirile coexistă în om, şi cu Lavinia-Nelavinia, cu Maria, cu I, dar mai ales cu Harumi (chiar dacă Mi pare să sfârşească, sfâşiată (p.71), doar ea era atât de bi-dimensională, ca şi când ar fi fost doar un imprimeu pe un tricou, sic, ori un personaj de-al lui Hayao Miyazaki; despre Ramada nu mai zic nimic!), ducând la inevitabila oboseală amintită mai sus!

Personajului, de altfel, i se reproşează că s-a născut obosit (p.107), la pagina 110 el se simte de „94 de ani neîmpliniţi”, la 111 deja se simte de 100, la pagina 142 constată că n-a „mai râs de 138 de ani”, oboseala sărbătorind şi ea aceeaşi vârstă (p.148), certă este o înrudire la partea asta cu perceperea timpului cu unii precum Lao Zî ori Kierkegaard, care simţeau la fel!

Limba acea necunoscută ar putea fi chiar „cexina catapuxina”, referinţele muzicale sunt de la Acid Bath (dacă ei sunt cei cu „the scream of the butterfly”) la Zone (O-zone!!!), via Salam şi Jessica Jay, chiar construcţia este simfonică, sunt variaţiuni, reveniri, nu e deloc numai o „disertaţie despre aripi, moarte şi apusul soarelui la furnici”, putem fredona dragostea din tei, asereje, putem „vedea” cum piuie un nas, de ce tettigonia verridissima poate să se ouă dragoste, poate să şi ronţăie dragoste, orchestra de cosaşi verzi interpretează eufemistic umplerea casei de fluturi-de-noapte, post-conceptualist înţelegem halirea pe dinăuntru de către nişte lăcuste (fluturaşii binderieni din stomacul literaturii vor da pentru o veşnicie de purgatoriu din aripi, prinşi în insectarul banalităţii fericirii), avem revelaţia singurei femei de pe pământ, sora lui Harumi, I (p.203-204), îl avem pe Adam vorbind „cexina catapuxina”, limba paradisiacă, Adam este Matei Florian, iată că scriu şi eu în cexină catapuxină (aş vrea eu!), poate avea un vernisaj chiar în Grădina Raiului, poate vorbi acolo despre mere şi lăcuste-Eve:

„Există mai mult decât ce ştim, iar lăcustele pe care le vedeţi aici sunt dovada indubitabilă. Vă garantez că nici măcar nu sunt lăcuste, ar putea fi orice altceva, fluturi-de-noapte, bunăoară. Priviţi şi voi prin lupă să vedeţi dacă lucrurile vi se mai par la fel.” (p.69)

Harumi se apropie, îmi pune mâna pe frunte, e fierbinte, suflă în păpădie.

Citiţi şi voi „Cexina catapuxina” şi să-mi spuneţi dacă lumea vi se mai pare la fel! Şşşştt, lăsaţi şoarecii să ne ronţăie din linişte!

Editura: Polirom