Licențiat în Sociologie în 1976 la Universitatea din Urbino, specializat în semiotică și tehnica comunicării în masă și format la școala profesorilor Umberto Eco și Paolo Fabbri, Antonio Rizzo a participat, după absolvirea facultății, la numeroase seminarii de aprofundare și specializare ținute de același Umberto Eco. Printre experiențele sale se numără și predarea limbii italiene și diferite activități jurnalistice.
Antonio Rizzo este pasionat de literatură italiană, de istoria arhitecturii și de istoria artei. Trăiește de zece ani în România, este membru al Asociației Italienilor din România – RO.AS.IT. Împreuna cu RO.AS.IT. a publicat în 2014 primul din seria de Caiete. Cel de-al doilea, „Îmi amintesc de o zi de școală. Caietul 2. Dante: Infernul în cânturi și terține alese” alese («Mi ricordo di un giorno di scuola/ quaderno 2. Dante: INFERNO in canti e terzine scelte»)”, a fost publicat în 2015, cu ocazia aniversării a 750 de ani de la naşterea poetului Dante Alighieri. Anul trecut, la sfârşitul lunii februarie, Antonio Rizzo îşi promova, tot la Casa Avramide din Tulcea, acest al doilea Caiet.
„Poeţi italieni între tradiţie şi inovaţie: de la Crepusculari la Quasimodo şi Ungaretti” este cel de-al treilea caiet din seria „Îmi amintesc de o zi de şcoală” („Mi ricordo di un giorno di scuola. Quaderno 3. Poeti italiani fra tradizione e innovazione: dai Crepuscolari a Quasimodo e Ungaretti”) şi a fost prezentat la Tulcea vineri, 7 aprilie, la Casa Avramide – Casa Colecţiilor. Evenimentul a fost organizat graţie parteneriatului dintre institutul de Cercetări Eco – Muzeale „Gavrilă Simion” Tulcea şi Asociaţia Italienilor din România – RO.AS.IT.
La prezentare a luat parte Ioana Grosaru, preşedintele Asociaţiei Italienilor din România, iar traducerea conferinţei a fost asigurată de Salvatore Vals, preşedintele Comunităţii Italienilor din Tulcea. Ca şi anul trecut, amfitrioni ai serii au fost Victor Iancu şi Axenia Hogea.
Autorul prezintă în acest volum bilingv (română – italiană) cele mai importante curente ale literaturii moderne, exemplificându-le cu creaţii ale celor mai reprezentativi poeţi italieni ai ultimelor două veacuri:
„Cu acest Caiet 3 închei, într-o manieră ideală, ciclul de «apropiere» (unul dintre cele multe şi posibile cicluri) de poezia italiană. … Cartea pe care o ai în mână, dragă cititorule, tratează aşa – numita poezie «modernă» sau «contemporană», care de fapt, nu este atât de modernă, aşa cum voi încerca să explic în text. … Această carte, împreună cu cele două precedente, se vrea un fel de poveste care să-mi mângâie propriile amintiri…”.
Ideea acestor – cum modest sunt intitulate – „caiete” este urmarea nevoii de completare a unor goluri din ultimii trei ani de liceu: elevi preocupaţi de terminarea ciclului, profesor – de clasică inspiraţie – care trata superficial Istoria contemporană şi Literatura italiană modernă. S-au umplut, pe măsura trecerii anilor, lacunele: „Totuşi, în istoria artelor, în general, şi în cea a literaturii, în special, nu avuseseră loc, niciodată, transformări atât de radicale şi complexe precum cele din ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi primii ani ai secolului al XX-lea. Avuseseră loc atât de mult transformări, încât reprezentau un volum mult mai important decât schimbările artistice şi literare înregistrate în cele două secole anterioare. Atât de multe, încât, din acest moment, se poate vorbi despre o revoluţie artistică. Cu toate acestea, am înţeles aceste lucruri ulterior, gândindu-mă la ele. Acesta este un semn evident că, dincolo de superficialitatea cu care l-am judecat pe profesorul meu de Literatură, sămânţa încolţise exact în acei ani de cutezanţă tinerească”.
Editată de Asociaţia Italienilor din România la sfârşitul anului trecut, voluminoasa carte este structurată cu acea rară pedanterie lipsită de nazuri didacticiste, ieşind din… tipar atât prin valoarea şi diversitatea informaţiei, cât şi prin condiţiile grafice excepţionale.
Introducerea este urmată de capitolele „Mişcările istorice de Avangardă”, „Futurismul”, „Decadentismul”, „Mişcarea crepusculară”, „Influenţa japoneză în Occident”, „Ermetismul”, „Salvatore Quasimodo”, „Giuseppe Ungaretti”, Anexă şi Concluzii.
Pe ton agreabil, Antonio Rizzo a susţinut o plăcută conferinţă cu o insesizabilă durată de aproape cinci sferturi de ceas.
Curentele şi tendinţele sunt analizate, aşadar, cu scrupulozitatea celui în care sămânţa plantată în urmă cu mulţi, mulţi ani a rodit. Un tablou cronologic al poeţilor din perioada analizată în acest Caiet 3, începând cu Charles Baudelaire (1821 – 1867) şi terminând cu Salvatore Quasimodo (1901 – 1968), fără a omite Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial şi Fascismul (1920 – 1943), precedă pagini de încântătoare analiză literară, dar studiul depăşeşte perimetrul beletristicii: inspirat de Manifestul lui Marinetti (1909), autorul examinează – în capitolul dedicat futurismului – legăturile dintre literatură şi teatru, artă şi arhitectură sau muzică. Obligatorii sunt notele despre Guillaume Apollinaire şi caligramele sale, estetism & dandism, cu haltă consistentă a lecturii în punctul „Giovanni Pascoli: revoluţia expresivităţii între Clasicism şi Decadentism”, autorul cercetând cu amănuntul poeziile „Cucuveaua” („L’Assiuolo”) şi „Faţa de masă” („La tovaglia”), ilustrative pentru poetul considerat. De aceeaşi atenţie sporită au parte Gabriele D’Annunzio şi poezia „Valul” („L’Onda”, analizat vers cu vers), Guido Gozzano şi „Elogiu iubirilor pentru servitoare” („Elogio degli amori ancillari”), „Jocul liniştii” („Il gioco del silenzio”) şi „Bunul companion” („Il buon companion”), Marino Moretti şi „La Cesena” („A Cesena”), „Elogiu unui trandafir” („Elogio di una rosa”). După ce se referă pe scurt la modernizarea Japoniei, Antonio Rizzo explică ce este o poezie Haiku, „o poezie scurtă, plină de semnificaţii”, identifică – la D’Annunzio, Ungaretti, Quasimodo, Saba, Chini, Zanzotto şi Sanguineti – influenţele stilului Haiku în poezie ermetică italiană, ca apoi să ofere „O posibilă «schemă conceptuală» referitoare la regulile de compoziţie şi la conţinutul unei poezii Haiku” şi, în plus, un dens subcapitol „Influenţa japoneză în arte”.
Capitolele de sfârşit adaugă valoare prin privirea critică asupra poeziei lui Salvatore Quasimodo (iar aici vorbim de analiza a nu mai puţin de 18 poeme!) şi prin secţiunea „Ce credea Ungaretti despre poezie”, „Modelul estetic al lui Ungaretti” fiind lămurit prin observaţii pe marginea „Poeziilor alese”.
Toate sunt poeme vibrante, cum este „Străduţa” („Vicolo”) – Salvatore Quasimodo (1901 – 1968):
Câteodată îmi vine în minte vocea ta,
şi nu ştiu câte ceruri şi ape
mi se trezesc în suflet:
pete de lumină se împletesc, se întind
pe zidurile tale, pe care cu o seară în urmă
se legănau luminile lămpilor
de la câteva prăvălii deschise până târziu
peste care pluteau vântul şi tristeţea.
Lucruri trecute: în curte, se auzea un război de ţesut,
Şi în noapte se auzea un plânset
De căţeluşi şi de copii.
O stradă îngustă: o încrucişare de case
Ce par să se cheme încet între ele,
şi nu ştiu că e doar frica
de a rămâne singure în întuneric.
Mi richiama talvolta la tua voce,
e non so che cieli ed acque
mi si svegliano dentro:
una rete di sole che si smaglia
sui tuoi muri ch’erano a sera
un dondolio di lampade
dalle boteghe tarde
piene di vento e di tristezza.
Altro tempo: un telaio batteva nel cortile
E s’udiva la notte un pianto
Di cuccioli e di bambini.
Vicolo: una croce di case
Che si chiamano piano,
e non sanno ch’ è paura
di restare sole nel buio.
Având ca destinatar al cărţii pe „un elev care este cel puţin în clasa a XI-a la liceu”, Antonio Rizzo avertizează totuşi că volumul nu poate fi citit
„cu uşurinţa cu care se fredonează un cântec. Şi acest lucru din două motive: primul, pentru că există cântece compuse de cantautori, care sunt adevărate poezii, poate printre cele mai bune, şi trebuie înţeles textul înainte de a reţine melodia care le însoţeşte şi, în al doilea rând, pentru că subiectele tratate sunt foarte fluide şi variate, cu multe legături între ele, cu trimitere spre alte spaţii de înţelegere, uneori spre universuri expresive multiple”.
După terminarea prezentării, Antonio Rizzo a declarat:
„Cele trei cărţi, pe baza cărora organizez conferinţe, sunt cărţi de popularizare; nu am niciun obiectiv filologic sau academic. În acest al III-lea Caiet, tenta de popularizare e încă şi mai pronunţată, deoarece acoperă un interval de timp foarte complicat. Cărţile mele se adresează unui larg segment, dar mai ales acelora care găsesc un interes în lectură, fiind necesar un minimum de atenţie”.
