Cel mai nereușit an școlar

Titlul cărții lasă de înțeles că este posibilă o dublă interpretare a lucrurilor: anul școlar poate fi cel mai nereușit sau cel mai reușit. Depinde ce parte a paharului este mai plină.

Așa sunt priviți și frații Herdman, ca spaimă a profesorilor și a elevilor mai liniștiți sau ca sursa certă de risipire a plictiselii. Se poate spune că în preajma lor se întâmplă în permanență ceva sau că, dacă se întâmplă ceva, ei nu sunt străini de subiect.

Sunt șase și nu stau locului o clipă. Gladys mușcă, atunci când nu aruncă broaște într-o fântână publică. Ollie încearcă să pună mâna pe o recompensă închizându-și fratele, pe Claude, în toaletă, după ce îi pusese fotografia la avizier, la rubrica infractorilor dați în urmărire. Ralph este de față când, din pricina pisicii spălate, apare o încurcătură și sunt chemați pompierii. Leroy mânuiește cu dexteritate un șarpe care înspăimântă jumătate de școală. Imogene conduce operațiunea de a obține profit pe seama unui bebeluș. Împreună, cei șase frați vin la ore, deși au pojar, răspândind epidemia. Frații Herdman sunt întotdeauna prezenți, în formație completă, în prima zi de școală.

„Dacă nu cumva eşti Huckleberry Finn, prima zi de școală nu e chiar atât de groaznică. La momentul acela, cei mai mulți copii sunt deja sătui de vară, sunt sătui să-i mănânce pielea de la înțepăturile de țânţari și de la iedera otrăvitoare și să nu aibă nimic de făcut. Ai tenișii ferfeniță şi-o să primești o pereche nouă doar după ce începe școala, iar mama ta a obosit până peste cap să țipe la tine să-ți strângi lucrurile și tu ai obosit până peste cap să ți le strângi.

Plus că prima zi de școală e doar o jumătate de zi pentru copii. Charlie, fratele meu mai mic, a întrebat-o odată pe mama ce fac profesorii în cealaltă jumătate a zilei.

– Îşi pregătesc materialele de care au nevoie – cărți, lucrări, lecții.

– Leroy Herdman zice că nu-i adevărat, i-a răspuns Charlie. Leroy zice că imediat ce copiii pleacă, profesorii încuie ușa și îşi comandă pizza şi bere.

– Nu e aşa, a spus mama, şi oricum, de unde știe Leroy?

– Odată și-a uitat ceva, a zis Charlie, și s-a întors, dar n-a putut să intre.

– L-au văzut că vine și au încuiat uşa, a spus mama. Tu n-ai fi făcut la fel?

Păi, ba da. Toată lumea ar fi făcut la fel, deoarece frații Herdman – Ralph, Imogene, Leroy, Claude, Ollie, și Gladys – erau cei mai răi copii din istoria lumii. Nu erau cinstiți, veseli, harnici, cooperanți sau curați. Mințeau, fumau trabucuri, dădeau foc la chestii, loveau copilași, înjurau, chiuleau când aveau chef și când veneau la școală nu învățau nimic. Şi totuşi erau nelipsiți în prima zi de școală, astfel că imediat îți dădeai seama că avea să fie încă un an Herdman palpitant la Școala Woodrow Wilson.” (pp. 10-11)

În jurul cancelariei se naște o întreagă mitologie, alimentată de scornelile fraților năstrușnici. Imogene le spune tuturor un lucru de care și ea este convinsă: din cancelarie dispar copii! Situată la etajul al treilea, în cancelarie se poate intra, se spune, numai după rostirea unei parole – „macaroane cu brânză”, la un moment dat. Cancelaria trezește curiozitatea elevilor, care se străduiesc să arunce o privire în acea încăpere, cățărați unul pe umerii celuilalt.

Lucrurile se complică atunci când ușa cancelariei se blochează și înăuntru rămân captive o inspectare și o profesoară. Cele două sunt eliberate după ceva timp, fiindcă Imogene nu îndrăznește să se apropie de ușă din pricina zvonurilor despre dispariții, pe care ea însăși le răspândise.

Energici, plini de idei, frații Herman au un potențial remarcabil de a face năzbâtii. Cartea Barbarei Robinson este captivantă, are umor și o desfășurare amețitoare a întâmplărilor. De frații Herman nu scapă nimeni, dar impresia cititorului este că nici nu-și dorește cineva să se întâmple asta. La finalul unui an școlar reușit, vor primi chiar câteva complimente.

Las mai jos câteva fragmente:

„Mai târziu în dimineața aceea, domnişoara Kemp ne-a explicat în ce consta sarcina pe care ne-o dăduse, și m-am gândit că poate Imogene avea dreptate, fiindcă sarcina suna cam ciudat.

– Pentru proiectul de anul acesta, a zis ea, ne vom studia unii pe alţii. Aceasta e sarcina de pe tablă, Complimente pentru Colegi.

Toată lumea a început să ridice mâna și să întrebe Ce? şi Ce înseamnă? şi Câte pagini?. Dar domnișoara Kemp n-a băgat în seamă nimic din toate astea.

– Înseamnă exact ce spune, a continuat ea. Trebuie să vă gândiți la un compliment special pentru fiecare persoană din această clasă și, vă rog, fără văicăreli – se auziseră deja o grămadă – pentru că aceasta este sarcina pentru un an întreg. Aveți un an la dispoziție să vă gândiți la ea și în iunie, anul următor, înainte de ultima zi de școală, o să extrageți nişte nume dintr-o pălărie.” (p. 13)

„Pe lângă toate celelalte pe care le făceau, frații Herdman furau orice puteau căra, și era uimitor câte puteau căra – nu doar bomboane, gumă, gerbili şi peştişori de aur. Au furat chiar și bazinul din piatră pentru păsări al doamnei Johanneson, pentru peştişorii de aur, cred. Iar primăvara trecută l-au furat pe Howard, frățiorul prietenei mele Louella McCluskey, din fața băcăniei. Desigur, Howard n-ar fi trebuit să se afle în fața băcăniei. Louella ar fi trebuit să-l supravegheze, aşa cum făcea în fiecare joi când mama ei se ducea la coafor. Louella primea cincizeci de cenți pentru asta.” (p. 18)

„Alice a început să fie importantă de cum a intrat în clasa întâi, pentru că era singurul copil de clasa întâi care păşise vreodată în cancelaria profesorilor. Aşa că ori de câte ori ceva trebuia dus acolo, Alice îl ducea.

– Trebuie să trimit un bilet în cancelarie, spunea profesoara noastră, sus, la etajul trei, deci o să te rog, Alice, să fii mesagera mea, fiindcă tu ştii exact unde este.

După care Alice se ridica în picioare, îşi netezea rochia, îşi aranja părul și ținea biletul cu amândouă mâinile ca și cum ar fi fost cuvântul Domnului. Dar mai ales nu ne povestea niciodată ce se întâmpla în cancelarie.

De fiecare dată când nu aveau nimic altceva de făcut, profesorii se ascundeau în cancelarie, dar nimeni nu avea voie să intre acolo. Și nici nu puteai să vezi înăuntru, fiindcă uşa era din lemn masiv și sticlă mată aproape până sus.

Odată, Charlie s-a urcat pe umerii lui Boomer Malone și a tras cu ochiul înăuntru, însă n-a văzut decât un anunţ care spunea Slavă Domnului că e vineri şi altul cu Slavă Domnului că e iunie.

Chestia asta a făcut înconjurul școlii, iar copiii s-au dus acasă și au povestit despre cuvintele urâte din cancelarie, astfel că după aceea au pus o perdea și nimeni n-a mai putut să vadă nimic.

– Nu e nimic de văzut, a zis mama. Doar scaune și mese, un aparat mare de cafea şi un frigider mic.

-Nu au televizor? a întrebat Charlie.

– Nu, nu au.

– Şi ce fac acolo?

Mama a oftat.

– Bănuiesc că se relaxează, a spus ea. Stau de vorbă şi iau prânzul.

– Imogene Herdman zice altceva, a murmurat Charlie.

– Ei bine, dacă vrei să crezi ce zice Imogene Herdman, atunci o să crezi orice.

– Se încuie acolo ca să fumeze și să bea cola, spusese Imogene. Şi dacă cineva are niște tort, îl pun într-o pungă de la Sears și se prefac că l-au cumpărat și se duc să-l mănânce acolo, înăuntru, ca să nu-i vadă nimeni. Și nu lasă să intre pe cine nu știe parola.

Auzind asta, Charlie se însufleţise.

– Care e parola?

– În fiecare zi aleg alta, răspunsese Imogene, și o strecoară printre anunțurile de dimineață, cum ar fi ce avem la prânz. Odată a fost macaroane cu brânză.

Mi-am închipuit că Imogene inventa toate astea din mers, ca să te impresioneze cu imaginația ei bogată. Chiar mi-am scos carnețelul și am început să-mi notez: Imogene Herdman – are imaginație. Dar apoi mi-am dat seama că nu era vorba de imaginație, era doar o minciună sfruntată. Mi-am dat seama și că descoperirea unui compliment pentru Imogene Herdman era probabil lucrul cel mai greu pe care îl aveam de făcut pe tot parcursul anului, astfel că era timpul să mă pun pe treabă.

Normal că Charlie a tot așteptat ca macaroane cu brânză să apară în anunțurile de dimineață. Avea de gând să treacă pe lângă cancelarie, să rostească macaroane cu brânză și să vadă ce se întâmplă.” (pp. 64-68)