Traducere din limba engleză de Petru Iamandi
Cyrus este un tânăr cu o moștenire complicată: mama lui moare într-un avion civil distrus din greșeală de o rachetă americană, iar el părăsește Iranul împreună cu tatăl său și se stabilește în SUA. Viața pe care o duce părintele lui ca imigrant în America pare însă la fel de lipsită de sens ca moartea mamei, iar Cyrus, apăsat de un acut sentiment al absurdului, își alină o vreme angoasa cu ajutorul alcoolului și al pastilelor. Din această derivă existențială încolțește însă o idee: moartea – și mai ales moartea sa – trebuie să aibă sens.
Așa începe obsesia lui Cyrus pentru martiriu, care îi animă conversațiile cu prietenii, îi inspiră poemele, i se strecoară în vise și îl aduce în cele din urmă în compania lui Orkideh, o artistă care a ales să-și trăiască ultimele clipe de viață ca exponat într-un muzeu. Între ei se leagă o relație neașteptată, prin care Cyrus speră să găsească în sfârșit un răspuns la marea întrebare care-l frământă: „Cum arată o moarte bună?“
Roman finalist la National Book Award
Cea mai bună carte a anului 2024 pentru The New York Times
„Unul dintre scriitorii mei preferați. Din toate timpurile.“ Tommy Orange
„Martir! este deopotrivă un fascinant studiu de caractere și o saga de familie.“ The New York Times Book Review
„O comedie a existenței… Scriind acest roman despre un potențial martir care se pierde în clișee și povești pe care nu le mai ascultă nimeni, Kaveh Akbar a arătat că singura cale de a găsi un sens în viață este aceea de a-ți scrie propria poveste.“ The Atlantantic
„Un roman strălucit, impregnat de umor și absurd, de o seriozitate profundă. Punctul de atracție al romanului stă în felul în care Kaveh Akbar lasă să se întrezărească haosul vieții fără să încerce prea tare să-l îmblânzească.“ The Los Angeles Times
Fragment
LUNI
UNIVERSITATEA KEADY, 6 FEBRUARIE 2017
— Aș muri pentru tine, se adresă Cyrus propriei reflexii din mica oglindă de la spital.
Nu era sigur că așa și voia, dar îi făcea bine să o spună. De mai multe săptămâni se juca de‑a moartea. Nu ca în Plath — „Am făcut‑o din nou, un an la fiecare zece“[1]. Cyrus era angajat ca pacient fals la Spitalul Universitar Keady. Pentru douăzeci de dolari pe oră, cincisprezece ore pe săptămână, se prefăcea că e unul dintre „cei care pier“. Îi plăcea cum scrie la Coran, nu „până mori“, ci „până vei fi unul dintre cei care pier“. Ca și cum ai sosi într‑o nouă comunitate, care te‑a așteptat cu înfrigurare. Cyrus intra în biroul de la etajul trei al spitalului, unde secretara îi înmâna o fișă cu numele și datele de identificare ale unui pacient fictiv, alături de un desen cu zece fețe care, pe o scară de la 0 la 10, exprimau starea pacientului, unde 0 era o față zâmbitoare, adică „Nu mă doare nimic“, 4 o față serioasă, adică „Mă doare un pic mai mult“ și 10 o față plânsă, adică „Mă doare rău de tot“, un desen înfiorător, cu o gură lăsată, în formă de „U“ inversat. Cyrus simțea că își găsise chemarea.
În unele zile era muribundul. În altele, era o rudă a muribundului. În seara aceea Cyrus urma să fie Sally Gutierrez, mamă a trei copii, iar fața era numărul 6, adică „Mă doare și mai mult“. Acestea erau singurele informații pe care le primise înainte ca un student la medicină, îmbrăcat cu un halat alb care îi stătea anapoda, să intre șovăitor în salon și, perpelindu‑se, să‑i spună lui Cyrus/Sally că fiica lui fusese victima unui accident de mașină, că echipa medicală făcuse tot posibilul să o salveze, dar nu reușise. Cyrus își reglă reacția la numărul 6, mai să izbucnească în lacrimi. Îl întrebă pe student dacă își poate vedea fiica. Înjură, la un moment dat chiar țipă. Seara nu plecă de la spital fără să înșface un baton de ciocolată din coșulețul de răchită de pe biroul secretarei.
Studenții la medicină erau adesea mai mult decât dornici să îl consoleze, ca niște moderatori de talk‑show‑uri. Pe unii însă simulacrul îi făcea să strâmbe din nas și să participe la el doar de formă. Îi serveau lui Cyrus platitudini de pe o listă pe care fuseseră puși s‑o învețe pe dinafară și îi recomandau să apeleze la serviciile de consiliere ale spitalului. În cele din urmă părăseau salonul, lăsându‑l pe Cyrus să evalueze, pe o fișă fotocopiată, felul în care îl trataseră. O cameră de luat vederi instalată pe un trepied înregistra fiecare dialog pentru a fi analizat de profesori.
Uneori câte un student îl întreba pe Cyrus dacă vrea să doneze organele soției lui. Aceasta era una dintre conversațiile pentru care îi pregătea facultatea. Sarcina studenților era să‑l convingă. Cyrus era Buck Stapleton, antrenor secund al echipei de fotbal a universității, catolic practicant. Sobru, 2 pe scara de la 0 la 10: „Doare puțin“. Fața desenată mai avea chiar și o urmă de zâmbet, cu toate că abia sesizabilă. Soția lui era în comă, creierul nu‑i mai funcționa.
— Încă mai poate fi de ajutor, zise studentul, punând stânjenit o mână pe umărul lui Cyrus. Poate să salveze vieți.
Pentru Cyrus, personajele pe care le interpreta erau de tot hazul. Era Daisy VanBogaert, o contabilă diabetică, căreia i se amputase, prea târziu, un picior mai jos de genunchi. Pentru a‑și intra în rol, fusese nevoit să îmbrace un halat de spital. Era un imigrant german, Franz Links, inginer, cu emfizem în stare terminală. Era Jenna Washington, cu un Alzheimer care progresa neașteptat de repede. Nivelul 8. „Doare foarte tare“.
La interviul de angajare, doctorița, o femeie mai în vârstă, albă, cu buzele strânse și o privire cruntă, îi spusese că îi place să angajeze oameni ca el. Văzându‑l că ridică dintr‑o sprânceană, doctorița îi explicase, repede, parcă tricotând ceva cu degetele:
— Adică nu actori. Actorii au tendința să o facă pe Marlon Brando. Vor să arate cu tot dinadinsul cât de talentați sunt.
Cyrus încercase să‑l convingă să se bage și pe Zee, colegul lui de apartament, dar el nu se prezentase la interviu. Zbigniew Ramadan Novak, polonez‑egiptean — pe scurt, Zee. Spusese că nu auzise ceasul deșteptător, Cyrus însă bănuia că îl lăsase curajul. De altfel, Zee nu pierdea nicio ocazie să‑și arate dezaprobarea față de ocupația lui. După o lună, în timp ce se pregătea să plece la spital, Cyrus îl văzu cum îl privește lung și clatină din cap.
— Care‑i baiul? întrebă Cyrus.
Nimic.
— Care‑i baiul? repetă Cyrus, mai apăsat.
Zee se strâmbă un pic.
— Nu mi se pare că e ceva sănătos, Cyrus.
— Ce anume?
Zee se strâmbă din nou.
— Slujba de la spital?
Zee înclină din cap și explică:
— Creierul tău nu știe care e diferența între a juca un rol și a trăi cu adevărat. După toate prin câte ai trecut, așa ceva… n‑are cum să‑ți facă bine. La trunchiul cerebral.
— Ba douăzeci de dolari pe oră îmi fac foarte bine, răspunse Cyrus, zâmbind larg. La trunchiul cerebral.
Banii i se păreau mulți. Își amintea cum, înainte să se lase de băutură, își vindea plasma tot pe atât, douăzeci de dolari recipientul, sângele lui deshidratat de mahmureală având nevoie de ore întregi ca să se scurgă, ca un milkshake printr‑un pai subțire. Cyrus privea cum vin oamenii, cum li se înfige acul în venă și cum pleacă din cabinet, iar el tot aștepta să umple recipientul.
— Și sunt sigur că, mai devreme sau mai târziu, o să mă ajute și la scris, adăugă Cyrus. Nu așa se spune, că trebuie să trăiești poeziile înainte de a le scrie?
Cyrus era un poet bun când scria, numai că scria foarte rar. Înainte să renunțe la băutură, Cyrus mai mult bea despre scris decât scria propriu‑zis, considerând băutura esențială pentru procesul de creație, „aproape sacramentală“ — chiar așa spunea — fiindcă „îi deschidea mintea spre vocea ascunsă“ sub banala „trăncăneală de zi cu zi“. Sigur, când bea, rareori mai făcea și altceva. „Mai întâi bei un pahar, apoi paharul mai bea un pahar, și tot așa până când te bea paharul pe tine!“ anunța Cyrus mândru oriunde se cinstea, uitând de la cine furase vorba asta[2] .
Când era treaz, avea perioade lungi în care inspirația nu îl ajuta deloc, mai precis nu știa de unde să înceapă. Și se ura pentru asta. Mai rău era că Zee îl încuraja deșănțat ori de câte ori reușea totuși să scrie câte ceva; Zee ridica în slăvi noile încercări ale colegului de apartament, fiecare ingambament și rimă imperfectă, mai să le lipească pe ușa frigiderului.
— Să trăiești poeziile pe care nu le scrii? întrebă Zee, disprețuitor. Haida‑de, lucrurile astea sunt sub nivelul tău.
— Ba chiar nu sunt, răspunse Cyrus tăios și închise ușa după el.
Când opri mașina în parcarea spitalului, Cyrus încă mai era furios. Nu toate lucrurile trebuie să fie atât de complicate pe cât le vrea Zee, se gândi el. Uneori viața este doar ce se întâmplă. Ce se acumulează. Aceasta era una dintre vagile axiome din zilele lui de mare băutor, la care Cyrus încă ținea, chiar și după ce se lăsase. Nu i se părea corect ca toată lumea să aștepte de la el să‑și analizeze până la epuizare fiecare decizie, doar fiindcă nu era băut. Slujba asta sau aia, viața asta sau aia. Pentru el să nu bea era deja un efort de‑a dreptul herculean. S‑ar fi cuvenit să i se arate mai multă înțelegere, nu mai puțină. Cicatricea lungă de pe laba piciorului stâng — de la un accident din urmă cu mulți ani — îi zvâcnea de durere.
Cyrus intră în spital și, după ce semnă într‑un registru, străbătu holurile, trecând pe lângă două mame care alăptau una lângă alta într‑o sală de așteptare, pe lângă un șir de tărgi goale, cu așternuturile în neorânduială, și urcă în lift. Când intră în biroul de la etajul trei, recepționera îl puse să mai tragă o semnătură și îi dădu instrucțiunile pentru acea după‑amiază. Sandra Kaufmann. Profesoară de matematică la un liceu. Manierată, fără copii. Văduvă. 6 pe scala de la 0 la 10. Cyrus se așeză în sala de așteptare, privind spre camera de luat vederi, spre diagrama „Să înțelegem cancerul de piele“ de pe perete, cu desene înfiorătoare ale unor Alunițe Atipice, Excrescențe Precanceroase. ABC‑ul melanomului: Asimetrie, Bordură, Culoare, Diametru și Evoluție. Cyrus își imagină părul Sandrei de un roșu aprins, culoarea aluniței „Diametru“ de pe diagramă.
Un minut mai târziu, în sală apăru o studentă neînsoțită și se uită la Cyrus, apoi la camera de luat vederi. Era un pic mai tânără decât Cyrus și își purta părul castaniu‑auriu prins la spate într‑un coc îngrijit. Ținuta ei impecabilă îi dădea un aer de pension, de veche familie nobiliară din New England. Cyrus simți imediat că îi e antipatică. Poleială de patrician yankeu. Își zise că probabil intrase cu note maxime la unul din colegiile de elită, dar, spre dezamăgirea ei, fusese trimisă la facultatea de medicină a Universității Keady în loc să ajungă la Yale sau Columbia. Își imagină partidele ei de sex, fără chef, aseptice, cu fiul bine șlefuit al partenerului de afaceri al tatălui ei, își imagină cum stăteau într‑un restaurant elegant, la lumina lumânării, ciugulind trist amândoi din aceeași piccata cu carne de vițel, neatingându‑se de pâine. Cyrus se simți copleșit de un dispreț nemilos, inexplicabil. Îi displăcu profund felul în care studenta deschisese ușa, cu zgomot, întinând liniștea de care se bucura. Tânăra privi din nou spre camera de luat vederi, apoi se prezentă:
— Bună ziua, domnișoară Kaufmann. Mă numesc dr. Monfort.
— Doamnă Kaufmann, o corectă Cyrus.
Studenta se uită repede spre camera de luat vederi.
— Poftim?
— Chiar dacă domnul Kaufmann a murit, eu încă mai sunt soția lui, zise Cyrus, arătând spre o verighetă imaginară de pe mâna lui stângă.
— Îmi cer scuze, doamnă. N‑am fost…
— Nu face nimic, dragă.
Dr. Monfort își lăsă clipboard‑ul pe masă și se sprijini cu o mână de chiuveta de care se apropiase între timp, ca pentru a‑și recăpăta stăpânirea de sine. Apoi spuse:
— Doamnă Kaufmann, mă tem că tomografiile au relevat o tumoare masivă în creierul dumneavoastră. Mai multe, de fapt, una lângă alta. Din nefericire, sunt legate de un țesut sensibil care controlează respirația și funcția cardio‑pulmonară, motiv pentru care nu putem opera fără să riscăm afectarea severă a acelor sisteme. Chimioterapia și terapia cu radiații ar putea fi două opțiuni, dar, din cauza locului în care se află tumorile și a dimensiunilor acestora, tratamentele respective ar fi, probabil, paliative. Oncologul nostru vă va spune mai multe.
— Paliative? făcu Cyrus.
Studenții trebuiau să evite jargonul și eufemismele. Nu „veți merge într‑un loc mai bun“. Expresia „sunteți pe moarte“ trebuia folosită cât mai des, ca să înlăture confuzia și să îl ajute pe pacient să privească adevărul în față.
— Mda. Pentru ușurarea durerii. Ca să vă simțiți cât de cât mai bine până vă puneți totul în ordine.
„Până vă puneți totul în ordine.“ Tipa asta era praf. Cyrus simțea cum crește ura în el.
— Îmi cer scuze, doamnă doctor… cum ați spus că vă cheamă? Milton? Vreți să‑mi spuneți că sunt pe moarte?
Cyrus mai că zâmbi când rosti expresia pe care trebuia să o folosească studenta. Aceasta tresări, spre marea lui plăcere.
— A, da, domnișoară Kaufmann, îmi cer scuze.
Vocea ei amintea de un iepure sălbatic cu o clipă înainte de a o zbughi din loc.
— Doamnă Kaufmann.
— A, desigur, mii de scuze, spuse studenta, aruncând o privire pe clipboard. Aici, la mine, apare „domnișoara Kaufmann“.
— Doamnă doctor, vreți să spuneți că nu știu cum mă cheamă? Studenta privi disperată spre camera de luat vederi.
[1] Din poemul „Lady Lazarus“ al Sylviei Plath.
[2] Cuvinte atribuite scriitorului american F. Scott Fitzgerald.
