Steinhardt – Bughi mambo rag

Reconstituind momente importante din viața lui Nicolae Steinhardt, Lavinia Bălulescu a reușit să nu închidă personajul într-o unică formulă definitorie și să scrie o carte impresionantă și necesară.

Steinhardt este privit din trei perspective destul de diferite – prin ochii tatălui, ai securistului și ai discipolului. Portretul rămâne fundamental senin, reflectând imaginea unui om care găsește fericirea în credință.

Oscar Steinhardt își îndemnase fiul să meargă la închisoare și să refuze colaborarea cu securitatea, să aibă curaj. Va face parte din „lotul Noica-Pillat”. Nicu, așa cum îl numește tatăl, va fi condamnat pentru o vinovăție inexistentă la 12 ani de închisoare, din care va executa 4. În momentul arestării, fiul avea 47 de ani, iar tatăl, 83. Oscar Steinhardt supraviețuiește aproape miraculos întoarcerii fiului său din închisoare, alt miracol.

Tatăl și vede fiul schimbat și ar vrea să știe ce s-a petrecut cu el în anii detenției. Fiul nu vorbește despre iadul închisorii de teamă că tatăl său n-ar putea suporta o asemenea mărturisire, i-ar ceda inima. Gândurile tatălui sunt mereu la Nicu, băiatul pe care-l apără cum poate de rău – de impostură și de multiplele forme ale ticăloșiei vremurilor. După încheierea perioadei de detenție, Nicolae Steinhardt va fi în continuare urmărit pas cu pas, la propriu. O mașină neagră parchează mereu în fața blocului în care se află garsoniera celor doi, tată și fiu.

Mărturia securistului este scrisă într-un registru hilar. Anesteziat de ideea că își face datoria față de țară, securistul se încadrează în categoria omului fără conștiință, obtuz și nerecunoscător, interesat doar de propria leafă. Într-o secvență învăluită de mister, Steinhardt, Stan pe numele său de urmărit, îi salvează viața. Securistul ratează șansa la mântuire, neștiind cum să-și ceară iertare.

O secvență demnă de filmele de comedie neagră, pe care o găsim în altă versiune și la Ion D. Sîrbu în romanul Adio, Europa!, este aceea a pomelnicului. Steinhardt fiul mersese la biserică să se roage și să lase un pomelnic. Numele morților și ale celor vii sunt considerate suspecte de către agentul tâmp, care își imaginează că pe foaie apar codat informații periculoase. Stilul este cel al unui raport de serviciu:

„Mereu făcea cam aceleași lucruri, mergea pe aceleași drumuri și perioade lungi nu se vedea aproape cu nimeni.

De fapt, totul a fost la fel până într-o duminică oarecare, când am urcat cu el în autobuz şi l-am urmărit până la Schitul Darvari. Era pe la jumătatea lui decembrie. Întâi am zis să-l aștept în Grădina Icoanei, pentru că nu părea foarte frig. M-am învârtit o vreme, dar pe bănci nu se putea sta, erau toate acoperite de zăpadă și înghețate. Apoi mi-a trecut prin cap că poate se întâlnește cu cineva la biserică sau pleacă înainte de terminarea slujbei, așa că m-am întors. Am intrat și l-am văzut într-un colț, acolo unde-l lăsasem, în genunchi. Nu vorbea cu nimeni, doar se ruga, se închina cu gesturi mari, repeta cu voce tare vorbele preotului și nimic altceva din jur nu-i putea distrage atenția.

Am stat până s-a terminat slujba, iar la plecare am văzut că s-a dus la o masă și a scris ceva pe un bilet. Putea să fie un mesaj. Eram obişnuit cu genul ăsta de trucuri, oamenii lăsau acatiste, dar de fapt transmiteau cine știe ce chestiuni. M-am dus după el, am scris și eu un acatist, cu niște nume inventate, iar când l-am pus pe al meu, l-am luat din cutie pe al lui. Era doar o listă de nume, împărţite pe două coloane, morți și vii. Am pus bine hârtia, cu gând să o duc la lucru și s-o pun la dosar. Uneori, o listă de nume nu e chiar o listă de nume. Dacă o citești pe diagonală, de sus în jos sau începând cu a treia literă a fiecărui cuvânt, iese cine știe ce. Pentru că am întârziat cu acatistul, am ratat autobuzul și am avut de ales: fie așteptam jumătate de ceas după următorul, fie o luam la picior, ceea ce am și făcut. În mod normal aş fi făcut vreo 20 de minute până la garsoniera lui de lângă Biserica Rusă, dar atunci am simțit că voi face o oră, poate mai mult.” (pp. 75-76)

Sistemul pune pe urmele lui Steinhardt foarte mulți agenți, ridicoli în scrupulozitatea cu care-și urmăresc victima. Eliberat prin botezul creștinesc de orice frică, Steinhardt procedează ca un om demn și netemător, adăpostind în odaia sa monahală cărți interzise (Cioran, Eliade) sau ascultând, fără măsuri de precauție, Europa Liberă.

Mărturia discipolului completează portretul celui care devenise, la mănăstire Rohia, părintele Nicolae. Secvența înmormântării de la sfârșit de martie 1989 este memorabilă. Curtea mănăstirii este plină de securiști care, blindați cu tehnică de ultimă generație, înregistrează ceremonia desfășurată pe o ploaie necontenită, caută atent printre obiectele defunctului dovezi ale unei presupuse colaborări cu dușmanul orânduirii comuniste și îi suspectează pe călugări de acțiune subversivă. Adevărul este că starețul mănăstirii reușește să salveze în ultimul moment manuscrisele părintelui Steinhardt, ascunzându-le de ochiul vigilent al securiștilor ridicoli prin excesul de zel.

Se simte în alcătuirea acestei biografii smerenia unui autor care înțelege importanța actului de restituire la care contribuie în mod semnificativ. Splendida carte a Laviniei Bălulescu pune în lumină un om exemplar prin cultură, puterea de a iubi și de a ierta.

Câteva informații despre autoare găsim în prezentarea editurii:

Lavinia Bălulescu s-a născut pe 12 martie 1985, la Drobeta-Turnu Severin. Este scriitoare şi jurnalistă. A publicat trei volume de poezie, un roman şi un volum de publicistică: Mov (Prier, 2004), Lavinucea (ediţia I, Cartea Românească, 2007; ediţia a II-a, Casa de Pariuri Literare, 2017), Zmeii sînt de treabă (împreună cu tatăl ei, Constantin Bălulescu, Paralela 45, 2018), La mine-n cap (Cartea Românească, 2013), Terasa Fericirii (Polirom, 2018). Este prezentă în mai multe antologii, iar două povestiri ale sale au fost transformate în scurtmetraje în regia lui Marius M. Bogdan. Scrie şi pe blogul personal, Ferma de gînduri. Lavinia a locuit în Drobeta-Turnu Severin, Timişoara şi Bucureşti, iar acum locuieşte în Cluj-Napoca.

Las mai jos alte fragmente:

„Nicu s-a angajat. Are luată licenţa în Drept, și-a dat doctoratul, îmi amintesc și acum titlul tezei, ceva cu principiile și tendinţele dreptului constituţional, a publicat cărți, eseuri, a fost în călătorii de studii în Franţa şi-n Anglia și ce folos? Acum, după ce a ieşit din închisoare, s-a angajat ca muncitor necalificat la Fabrica de cartoane și geamantane Stăruinţa, din Calea Vitan. Ce face acolo? Habar n-am. Mută calabalâcul de colo colo. El zice că duce roaba cu geamantane. E foarte bine, nu mă deranjează, i-am spus.

Faptul că am pierdut treptat tot ce am avut a ajutat. Nu ne-a fost atât de greu. Încă din ’48, de când l-au epurat pe Nicu din barou, lucrurile au început să meargă foarte greu. Ne-am pierdut proprietățile, am ajuns să locuim cu niște străini în propria casă, apoi iată-ne aici, în minunata garsonieră de pe Ion Ghica. De-a lungul anilor, până la puşcărie, Nicu a tot schimbat locurile de muncă. Funcționar la o editură, translator, avocat public, consilier juridic, pe toate le-a-ncercat. Cum făcea puţină vechime într-un loc, cum se trezea că în dosar îi stătea scris duşmanos, necorespunzător sau chiar mai rău decât un legionar. Tocmai când credeam că nu se poate o nenorocire mai mare, a venit și puşcăria. Acum, după atâţia ani, tot ce a mai rămas e fabrica de geamantane. Şi asta nu-i rău. Nu-i rău!

Uneori, după ce termină serviciul, Nicu dă medi-tații la engleză. Se întâmplă să meargă la oameni acasă, dar de cele mai multe ori îi aduce pe ei aici.” (pp. 33-34)

Nicu ia un măr din plasă. Îl şterge de haină, îl analizează și apoi muşcă din el. Zice: „Avem dreptul… Dar ce zic eu dreptul? Avem datoria să iertăm răul care ni s-a făcut! Desigur, doar răul care ni s-a făcut nouă personal, nu și răul care a fost făcut altora. Eu m-am tot gândit și cred că dacă după așa o experiență în închisoare aş rămâne cu nevoia de răzbunare şi cu ura și cu scârba că ne-au frânt vieţile înseamnă că n-am învăţat nimic. Dar, dacă pot învăța ceva din asta și dacă pot fi liniştit cu viața mea și pur și simplu doar scârbit de răutatea și nenorocirea din jur, atunci suferința n-a fost degeaba. Simplul fapt că noi doi suntem azi aici e ceva ce numai Domnul ar fi putut să facă”. Muşcă din măr, mestecă, iar mușcă și tot aşa, până e gata. Mănâncă și cotorul. Mărul nu a existat niciodată. Îmi spune: „Eu sunt un om fericit. Nici nu ştii matale cât sunt eu de fericit”. (pp. 64-65)

„Prima amintire? Nicu face o pauză ca și când ar căuta un clește cu care să extragă din jar amintirea și să mi-o prezinte.

Aud o muscă nenorocită bâzâind prin cameră, încercând să-și găsească drum pe sub cearşaful de la geam mă mir și eu ce puteri am prins de aud atât de bine chiar și o muscă, la anii mei. Iar Nicu zice: Uite, prea bine, îmi amintesc o dimineață tot de vară, aproape la fel de caldă ca ziua de azi. Suntem în Cişmigiu! Noi? întreb entuziasmat, deşi entuziasmul e doar în glas, nu și în mişcări, pentru că în realitate stăm amândoi trântiți pe câte un pat, cu fața în tavan, împietriți, ca și când, dacă am îndrăzni să mișcăm chiar și un deget, ne-am consuma și ultimul strop de energie și pur și simplu am înceta să existăm.

Nu noi doi, zice Nicu, ci doar eu și o fetiţă blondă, grăsuță, probabil vara Sofia. Vară-ta Sofia, şoptesc. Da, cred că ea! Stăm amândoi pe o bancă, eu port pantaloni scurţi albaştri, iar ea o rochie albă. Îmi citește din Brătescu-Voineşti. Îți aminteşti tu ce îți citește? Cum să nu! Puiul, apoi Niculăiță Minciună, cine știe câte altele. Din vocea ei teatrală simt că vrea o reacţie de la mine, se așteaptă să mă înfricoşez, să mă înduioșez. Dar eu nu simt nimic de felul ăsta. Doar stau acolo, pe bancă, lângă ea, ascult și mă bucur. Mă simt fericit și acum, când îmi amintesc.

Asta te face pe tine să te simți fericit? îl întreb. Aş vrea să mă pot mişca măcar un centimetru, să întorc capul și să-i văd fața, dar îmi e imposibil. E prea cald. Da, și asta, zice Nicu. Şi ce altceva? „Nu ştiu.” Încearcă, îi zic. „Păi“, spune el, mă face fericit să nu fim bolnavi. Mă face fericit să aud o vorbă bună. Pe matale ce te face fericit? Pe mine, zic, pe mine mă face fericit ziua asta de azi, în care suntem amândoi. Iar el zâmbeşte. Îi aud zâmbetul.” (pp. 57-58)

„Când m-am trezit a treia oară, Steinhardt stătea pe marginea patului meu.

– Cum vă mai simțiți?

– Sunteți adevărat? am întrebat.

– Dar dumneavoastră?

Mi-a trecut prin cap că mă puteam împrieteni cu el, că ăsta era momentul, deşi ordinul meu fusese clar: să îl urmăresc de la distanţă. Totuşi, puteam să ies cumva din toată povestea asta, puteam să joc rolul de victimă și să-i intru sub piele, să-l fac să-mi spună toate secretele, cu cine colaborează, în urechile cui toarnă venin, cum ajung scrisorile lui la Europa Liberă și ce are de gând pe mai departe. Mintea mea alerga nebună între posibilități, în timp ce eu nu puteam scoate două vorbe, iar el stătea acolo, pe marginea patului, ținându-mă de mână. Din nou gestul acela nesuferit. Mâna lui mă ardea iar dacă venea cineva în spital și vedea asta, eram pierdut. Mămicuța, tăticuțu’, cu toții eram pierduți! Dacă nu cumva maică-mea și taică-miu păţiseră deja ceva, pentru că pe la spital în mod evident nu apăruseră.” (p. 87)

„De exemplu, l-am întrebat de ce îi plac romanele polițiste. Cum poate să citească așa ceva? De ce se înconjoară cu cărțile astea care de cele mai multe ori sunt fără valoare? Iar el mi-a spus că într-un roman polițist mereu izbândeşte binele.” (p. 131)

„De obicei propovăduia fericirea creștină. Ne spunea tuturor că un creştin trebuie să fie fericit. De ce ești supărat? Nu e voie! Creştinul nu e voie să fie supărat! Trebuie să fie vesel! Noi suntem ai lui Hristos. Nu e bine să fim supărați! Creştinismul e o școală a fericirii! Cea dintâi datorie a unui creștin e să fie fericit!

Sau ne zicea: Trebuie să fim blânzi și să avem bun-simţ. Decenţă. Să fim manierați. Nu uitaţi că Hristos nu intră peste oameni. Nu dă buzna. Nu sparge geamurile și nu strigă. Hristos bate frumos la uşă. El aşteaptă cuminte acolo şi dacă vrem să-i deschidem bine!” (p. 132)

„Despre plăcerile părintelui am doar trei cuvinte de spus: cărțile, Mozart, cafeaua. Citea fără oprire – din discuțiile avute cu el, am înțeles că știe câte ceva despre orice subiect din lume. Apoi, tot legat de cărți, scria foarte mult – coresponda mereu cu jurnaliști de la tot felul de ziare și reviste din toată țara, cărora le trimitea cronicile sale. Îi aduceam uneori corespondența sau îl ajutam să trimită vreun plic, așa că știu că asta îi ocupa foarte mult timp. Mereu un răspuns trebuia să vină de undeva, mereu o cronică urma să plece către o altă revistă, asta când nu lucra la o carte de-a lui, pe care se străduia s-o facă trecută de cenzură. De fiecare dată când primea un pachet cu cărți, îl deschidea cu o reală nelinişte. Apoi răsfoia fiecare carte în parte și o adulmeca. Îi plăcea mirosul de hârtie tipărită. Cam pe atunci m-am învățat și eu să miros cărțile.” (p. 148)

„Dar să revin la Mozart. Într-o duminică stăteam cu toții, la fel, pe terasă, în mănăstire, ascultând muzică, iar părintele Nicolae privea dincolo de noi, spre pădurea care se întindea la câțiva paşi. Era o lume de basm, păsări ciripind, vântul, gâzele… Atunci l-am auzit şoptindu-mi: Eu sunt convins că în împărăţia cerurilor uneori se ascultă Mozart şi se bea o cafea bună!” (p. 150)

„Iată și fotografia mea preferată. Părintele Nicolae, tot în haine lumești, se află undeva într-o curte. E aplecat, are în mâini niște frunze, iar lângă el, chiar în prim-plan, îl aşteaptă trei gâște. Se pregătește să le dea de mâncare, iar păsările aproape că zâmbesc de poftă. Îmi place imaginea asta. E una dintre puținele fotografii color cu el și mi-l imaginez fericit în ziua aceea, înconjurat de atât de mult verde.” (p. 163)

„Pe vremea aia, când eram amândoi la Rohia, zilele bune erau mai numeroase decât zilele proaste. Dar pe măsură ce înaintezi în vârstă, umbli mai mult cu ochii roșii și îți arăți mai puțin dinții. Părintele Nicolae folosea în Jurnalul fericirii o expresie, bughi mambo rag, pentru momentele în care istorisea discuțiile pe tot felul de teme amestecate, pe care le aveau deținuții în închisoare, de la literatură și fizică la biologie și filosofie. Pentru mine, viața s-a dovedit un soi de bughi mambo rag, un amestec de trei feluri diferite de muzică, din care fiecare aude și înțelege ce îl lasă inima.” (p. 173)

Steinhardth – Bughi mambo rag de Lavinia Bălulescu