Cei opt munți

Carte multipremiată, apoi ecranizată, Cei opt munți, romanul lui Paolo Cognatti este mai mult un poem despre locurile ideale, unde se află și oamenii-călăuză.

Schema narativă este nespus de simplă. Gianni, un bărbat care suportă greu viața la oraș, ia cu el pe munte, în drumeții îndrăznețe, doi băieți. Unul dintre ei este Pietro, băiatul lui, celălalt se numește Bruno și are o familie neașezată. Bruno muncește de mic la ferma unui unchi, merge sporadic la școală și ce știe învață singur.

Pietro își descoperă tatăl prin intermediul lui Bruno, copilul străin. Roman al relațiilor de familie, Cei opt munți oferă imaginea simplă, autentică a țesăturii complexe dintre părinții care se iubesc un timp, apoi, pe măsură ce devin ei înșiși mai fragili, se tolerează până la capăt, toleranța fiind nu un adaos al iubirii, ci o rămășiță a ei. Educația îi ajută pe părinții lui Pietro să rămână împreună, evitând la limită o ruptură, ultima posibilă, în condițiile în care de familia mare se deziseseră din tinerețe.

Proza lui Paolo Cognetti are o poezie aparte, născută din găsirea expresiei autentice, a unui limbaj pe cât de simplu, pe atât de profund. Descrierea ghețarului impresionează, mai întâi, prin imagini inedite, prin aspecte surprinzătoare, prin informație estetică. Un ghețar nu este doar un cub translucid de gheață, este, mai întâi, o așezare în straturi a zăpezii și, prin asta, o clepsidră care funcționează asemenea cercurilor din trunchiul copacului, indicând fără greș trecerea timpului.

Ca să rămâi împreună, în aceeași casă, cu oamenii dragi, se dovedește că se impune să pleci, la un moment dat, pentru a avea de unde te întoarce schimbat, cu răspunsuri potrivite problemelor vieții. Fiul rătăcește mai mult decât tatăl. Plecarea pe munte aduce vindecarea rănilor ascunse, care provoacă suferința surdă, reprimată o vreme.

Construcția unei case, mai mult un refugiu montan, are și ea proprietăți curative: Bruno își ține cuvântul dat omului care i-a fost tată cu adevărat, împlinește o misiune și strânge legăturile cu fratele pe care destinul i l-a scos în cale. Munca lui Bruno este temeinică. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Nici greutatea zăpezii pe acoperiș, în caz de avalanșă. Totul se măsoară și se cântărește, la peste 1 300 de metri altitudine.

Străbătând Cei opt munți, înveți cum să rămâi împreună cu oamenii la care ții – acesta ar fi unul dintre firele roșii ale romanului. E important să rămâi alături de oamenii muntelui, să urci până la baza unui ghețar și să-i ții sub ochi pe toți ceilalți, destui, care urcă pe diferite trasee, ca să nu-ți pierzi călăuza, visurile și prietenii.

Las mai jos câteva fragmente:

„Când m-am întors să mă aşez la loc pe scaun, mama a zis:

— Știi, Bruno ne-a fost foarte apropiat în toţi aceşti ani. Uneori trecea pe-aici în fiecare seară. Tata l-a ajutat adesea.

— Cu ce l-a ajutat?

— Nu în sens practic, cum să-ți spun? Da, uneori i-o mai fi împrumutat şi nişte bani, dar nu despre asta-i vorba. Bruno, la un moment dat, s-a certat cu taică-su. N-a mai vrut să muncească împreună cu el, cred că nu s-au mai văzut ani de zile. Aşa că, dacă avea nevoie de un sfat, aici venea. Punea mare temei pe ce-i spunea tata.

— Nu ştiam asta.

— Apoi mă întreba mereu de tine, ce făceai, cu ce te ocupai. Eu îi povesteam ce îmi scriai în scrisori. N-am încetat niciodată să-i dau vești de la tine.

— Nu ştiam asta, am spus din nou.

Aflam astfel ce se întâmplă cu cineva care pleacă: ceilalți continuă să trăiască fără el. Îmi imaginam serile lor, când Bruno avea douăzeci, douăzeci și cinci de ani și era acolo, stând de vorbă cu tata în locul meu. Poate că nu s-ar fi întâmplat asta dacă aș fi rămas, sau poate că am fi împărtăşit cu toții acele momente; mai mult decât gelozie, simţeam regretul de a nu fi fost acolo. Mi se părea că pierdusem lucrurile cele mai de preţ aferându-mă cu altele atât de neînsemnate, că nici nu mi le aminteam.

Am terminat zidurile și a venit momentul să ridic acoperişul.” (p. 116)

„—Păi, un metru cub de apă cântăreşte zece chintale, corect? Zăpada poate cântări de la trei la şapte, în funcție de cât aer conţine. Aşa că, dacă un acoperiş e nevoie să susțină doi metri de zăpadă, trebuie să calculezi o capacitate de paisprezece chintale. Eu o dublez.

— Dar altădată cum făceau, scuză-mă că întreb?

— Altădată întăreau totul cu proptele. Toamna, înainte să plece, umpleau casa cu stâlpi de întărire. Ți-aduci aminte trunchiurile alea groase și scurte pe care le-am găsit? Dar într-o iarnă se vede că n-au fost suficiente nici alea, sau poate, cine ştie, uitaseră.

M-am uitat spre vârful peretelui. Am încercat să-mi imaginez zăpada care se strângea acolo sus, se desprindea şi se prăvălea la vale. Era o cădere serioasă.

— Tatălui tău îi plăcea mult să discute despre lucrurile astea, a zis Bruno.

— A, da?

— Cât de lată trebuie să fie o bârnă, la ce distanţă trebuie să le plasezi una de alta, ce fel de lemn e mai bine să folosești. Bradul nu e bun, pentru că e un lemn moale. Zada e un lemn mai tare. Nu se mulțumea cu ce i se spunea, întotdeauna voia să ştie motivul pentru tot. Cert e că unul crește la umbră și altul la soare: soarele face lemnul tare, umbra şi apa îl fac moale, și asta nu e bine pentru bârne.

— Da, cred că îi plăcea.

— Îşi cumpărase și o carte. Eu îi spuneam: n-are rost, Gianni, hai să mergem să-l întrebăm pe vreun zidar bătrân. L-am dus la şeful meu de odinioară. Am mers acolo cu planul și tatăl tău și-a luat un carnețel în care a notat totul. Chiar dacă pe urmă s-a dus oricum să verifice în carte, pentru că nu prea avea încredere în oameni, nu?

—Nu știu, am spus. Cred că nu.” (p. 118)

„Din cele două caturi joase ale vechii ruine – grajdul de jos și încăperea unde se ţinea brânza deasupra -, noi urma să obținem unul singur, mai înalt și mai spațios. Uneori încercam să-mi închipui lumina care intra pe fereastră, dar asta depăşea limitele imaginației mele. Când ajungeam, ațâțam jarul în cămin, aruncam în el câteva surcele, umpleam o oală cu apă și o puneam pe foc. Scoteam din rucsac pâinea proaspătă și o roșie, din cele pe care mama lui Bruno, în mod miraculos, reuşea să le facă să crească la o mie trei sute de metri altitudine. Intram în adăpost în căutare de cafea și găseam sacul de dormit nestrâns, un rest de lumânare lipit de bârne, o carte deschisă la jumătate. Mă uitam în fugă la copertă şi zâmbeam citind numele lui Conrad. Din toată școala făcută cu mama mea, lui Bruno îi rămăsese pasiunea pentru romane marinăreşti.

Ieşea din casă când mirosul focului ajungea la el. Stătea acolo înăuntru să măsoare și să taie bârnele pentru acoperiş. Odată cu trecerea zilelor săptămînii, înfăţişarea îi devenea mai sălbatică și, dacă pierdeam noţiunea timpului, îmi dădeam seama după barba lui ce zi era. La nouă îl găseam deja în toiul muncii, absorbit în gânduri din care se desprindea cu greu.

— Oh, spunea, ai venit.

Ridica mâna şi îmi adresa salutul lui mutilat, apoi venea să mănânce micul dejun cu mine. Tăia o bucată de pâine și o felie de brânză toma cu cuțitul. Mânca roşia aşa, mușcând din ea, fără sare sau altceva, privind şantierul şi gândindu-se la treaba care ne aștepta.” (p. 121)

„Piero semăna cu mine, a spus mama. Era taciturn, contemplativ. Avea o sensibilitate care-l făcea capabil să-i înțeleagă pe ceilalți și, în același timp, era un pic lipsit de apărare în fața firilor mai puternice decât a lui. Când a venit momentul să se înscrie la universitate, n-a avut nicio îndoială în privința alegerii: îşi dorea dintotdeauna, mai mult decât orice, să devină medic. Ar fi fost un medic bun, a spus mama. Avea ce trebuie pentru a deveni unul, talentul de a asculta și a simți compasiune. În schimb, mai mult decât de ființele umane, tatăl meu era atras de materie: de pământ, de foc, de aer, de apă; îi plăcea ideea de a-şi cufunda mâinile în materia lumii şi de a afla cum era făcută. Da, m-am gândit, exact aşa era. Aşa mi-l aminteam, fascinat de orice grăunte de nisip şi cristal de gheață şi complet indiferent față de oameni. Reuşeam să-mi imaginez ardoarea cu care, la nouăsprezece ani, se adâncise în studiul chimiei.” (p. 124)

„Apărusem și eu în această nouă viață a lor: ba chiar, a zis mama, eram cel mai nou lucru dintre toate, cel care dădea celorlalte motiv să existe. Eu cu numele meu vechi, un nume din familie.

Asta era tot. Când mama a terminat de povestit, mi-au venit în minte ghețarii. Felul în care vorbea tata despre ei. El nu era genul care se întorcea în trecut, nici nu-i plăcea să se gândească la zilele triste, dar uneori, la munte, chiar şi pe acei munţi neatinși unde nu murise niciun prieten, privea ghețarul și ceva în memoria lui ieşea la suprafață. Spunea aşa: că vara şterge amintirile la fel cum topeşte zăpada, dar ghețarul e zăpada iernilor îndepărtate, e o amintire a iernii care nu vrea să fie uitată. Abia acum înțelegeam despre ce vorbea.

Și am ştiut o dată pentru totdeauna că am avut doi tați: primul era străinul cu care locuisem douăzeci de ani, la oraş, şi cu care tăiasem legăturile pentru alți zece; al doilea era tatăl de la munte, cel pe care doar îl întrezărisem și totuși îl cunoscusem mai bine, omul care mergea în urma mea pe poteci, cel care iubea ghețarii. Acesta îmi lăsase nişte ruine de reconstruit. Atunci am hotărât să-l dau uitării pe primul și să fac ce aveam de făcut pentru a mi-l păstra în amintire pe cel de-al doilea.” (pp. 128-129)

Cei opt munți de Paolo Cognatti