Cât de (im)posibil este să ne (re)trăim viețile

Problema tinereții fără bătrânețe e veche de când lumea și a preocupat pe cercetători, artiști și scriitori, deopotrivă. De la forma clasică de basm și până la performance sau instalații umane, trecând prin eseuri și tratate de științe medicale, tema a stârnit interesul tuturor, pentru că, vrem nu vrem, viața ne poartă pe toți spre tărâmul bătrâneții. Astăzi ezităm în a folosi cuvântul bătrân, îl preferăm pe cel de senior, ni se pare mai puțin stigmatizant; în realitate în această ezitare se ascunde o dorință mai puțin exprimată, aceea de a nu fi considerați inutili sau neputincioși dacă ne recunoaștem vârsta. În țările mult mai avansate din punct de vedere economic și care n-au fost afectate de regimurile politice extremiste (de dreapta sau de stânga), oamenii trecuți de mult de vârsta tinereții sunt prezenți în societate, activi și consultați ori de câte ori este nevoie, iar experiențele lor profesionale devin bază pentru studii serioase. Prezența centrelor rezidențiale pentru bătrâni în marile centre urbane este o realitate de mulți ani, iar cele pentru bolnavii cronici sunt vizitate mereu de voluntari ai comunităților locale, astfel încât singurătatea și izolarea să nu devină factori agravanți ai bolilor. În ultimii ani, s-au realizat din ce în ce mai multe producții teatrale cu actori amatori, rezidenți în centrele de îngrijire pentru bătrâni și texte scrise în baza documentării vieților acestora (de dinainte de intrarea în centre, dar și din timpul șederii acolo). Felul cum se modifică relațiile sociale și percepțiile cu privire la ce merită trăit cu adevărat, dar mai ales relația cu propriile corpuri sunt câteva din temele recurente ale tuturor acestor producții, după cum nu lipsește nici cea despre activitatea sexuală.

Ascultând cele două monologuri din debutul spectacolului – e mult spus ascultând, în realitate m-am străduit să decupez replicile, astfel încât să înțeleg, fie și parțial, ce doreau să transmită cei doi actori – mi-am adus aminte de Vânturile de Mario Varga Llosa, un eseu publicat pentru prima oară în 2021 și apărut în 2023 în traducerea românească la Humanitas Fiction. Un eseu de o luciditate amară pe alocuri, care are ca idee principală apusul umanismului, așa cum înțelegem acum conceptul. Dincolo de partea teoretică/teoretizantă, în volum regăsim un monolog de o intensitate ideatică rarisimă și în câteva locuri găsim referințe la conștientizarea degradării corpului și felul cum acest proces ireversibil afectează atât relațiile sexuale ale individului, cât și starea lui psihică; incapacitatea de a exercita una din cele mai importante funcții ale organismului, cea sexuală, pune individul în situația de a-și recunoaște neputințele și limitele, dar pentru cei mai mulți dintre noi această recunoaștere vine la pachet cu blazarea, izolarea, depresia și atavismul social. (IM)POSIBIL, premiera Teatrului Masca, în regia Ancăi Stoica (care își asumă și coregrafia) este departe, din punct de vedere valoric, departe de orice structură ideatică a lui Llosa. Deși documentarea este valoroasă și diversitatea tipologiilor ajută în așezarea la scenă a spectacolului, la final am rămas cu foarte multe nedumeriri și cu câteva întrebări la care nu reușesc să aflu răspunsuri.

Spectacol gândit cu trei distribuții diferite, deci cu trei scenarii diferite, (IM)POSIBIL avea toate premisele să fie un excelent spectacol de teatru documentar, dar din motive care scapă rațiunii mele, regizoarea a complicat inutil stratificând trei planuri care nu doar că au darul de a complica inutil, dar nici nu converg într-un punct comun, astfel încât să justifice opțiunea acesteia. În varianta văzută de mine, distribuția a fost: Anamaria Pîslaru și Sorin Dinculescu (ambii actori ai Teatrului Masca); Anca Stoica și Sergiu Diță (dansatori), Mihai Ivașcu (performer); Florica Șerban, Dobrina Bran și Adelina Știrbu, ultimele trei fiind doamnele care au acceptat provocarea de a-și spune poveștile de viață și de a-și face publice frustrările, temerile și dorințele momentului. Trei doamne de toată isprava, cu cariere profesionale și împliniri familiale, care și-au trăit viețile într-un regim totalitar și care au reușit să-și întemeieze familii, să iubească și să sufere, să crească copii și să ajungă la vârsta la care nepoții sunt motive de mers mai departe. Trei povești pe cât de autentice, pe atât de valoroase, care pot deveni parte dintr-un jurnal (nescris încă) al condiției femeii în comunismul românesc. S-au văzut și s-au simțit emoțiile celor trei doamne, mi-au plăcut reacțiile lor vizavi de micile probleme tehnice și am apreciat seriozitatea cu care au tratat fiecare moment în parte, chiar dacă n-au înțeles nici ele (se simte acest lucru) de ce suprapunerea de povești și planuri care îngreunează înțelegerea spectacolului în întregime. Poveștile spuse de cei doi actori sunt o îmbinare de ficțiune și poveste personală, cel puțin așa am înțeles eu, pentru că în multe locuri problemele tehnice au dat bătăi de cap celor doi actori, care fie nu s-au auzit, fie nu și-au calibrat bine vocile, astfel încât să se audă fiecare cât și când trebuie. Momentele de coregrafie sunt bune și chiar foarte bune; pe Sergiu Diță îl știam – este unul dintre dansatorii a căror evoluție o urmăresc în ultimii ani – aproape nicio surpriză din acest punct de vedere; bine gândite momentele coregrafice, dar mai puțin evidente relațiile dintre acestea și poveștile celor trei doamne și a celor doi actori. Costumele atârnate în spatele scenei sunt ale celor doi actori, de aici și ideea că suntem actorii propriilor noastre vieți, dar cine își asumă rolul de regizor, cui îi delegăm această sarcină?

Foarte bine integrate în scenografie obiectele personale ale celor trei doamne; de asemenea, bine pusă în evidență ideea de viață ca un spectacol de teatru. Universul sonor echilibrat a favorizat amestecul de nostalgie, resemnare și nevoie de tandrețe. Întrebarea „ce-ar fi fost dacă…?” își pierde din valoare, lăsând în prim plan o alta, mult mai importantă: ce-ar fi dacă am privi doar înainte și am trăi fiecare zi ca și cum ar fi ultima? (IM)POSIBIL, titlul spectacolului s-a dovedit a fi un trigger, care a pus regizoarea în fața unor dificultăți pe alocuri insurmontabile. De apreciat toată munca de documentare și încercarea de a valoriza experiențele doamnelor, prea puțin vizibile poveștile celor doi actori, ca să poată fi considerate părți esențiale ale spectacolului.

(IM)POSIBIL
Regizoare și coregrafă: Anca Stoica